Cișmigiu et Comp

Cișmigiu et Comp

Elevul Băjenaru i-a imitat pe profesori chiar ”în vizuina lor”. A avut atâta tupeu încât s-a așezat în mijlocul cancelariei și a început să ironizeze pe fiecare dascăl în parte. Mai mult, însuși directorul a fost subiect pentru glumele liceanului. Pentru astfel de obrăznicii, pedeapsa nu poate fi alta decât exmatricularea. Dar Băjenaru nu a fost exmatriculat și nici vreo altă penitență nu a avut de îndurat.

Toți profesorii au asistat amuzați peste măsura la specatacolul elevului. Nu se mai îndură să-și ia cataloagele și să plece spre clase. Au pierdut o oră întreagă ascultând bancurile băiatului, iar la sfârșit l-au aplaudat și i-au apreciat talentul. Aflaseră de la alt elev de prieceperea lui Băjenaru în arta imitatului și au vrut să-l vadă cu ochii lor.

Se întâmpla la liceul Gheorghe Lazăr din București prin anii ‘20. Elevul Popescu-Băjenaru Grigore, fiu de profesor de română și director de școală primară, reușește la 10 ani să treacă examemnul de admitere la liceul din parcul Cișmigiu. Era pe vremea când băieții și fetele învățau la școli separate. Ca orice licean, acum își amintește cu nostalgie de cea mai frumoasă perioadă din viață. Mai ales că au trecut 20 de ani de la absolvire. Azi, la reuniune, își va revedea colegii și profesorii. Dar mai are încă ceva timp și nu e încă gata să intre. Copleșit de emoții și amintiri, fostul elev, se așează pe o bancă din parc. Prin fața ochilor i se perindă tot felul de amintiri cu eroii copilăriei lui.

Evident că toți profesorii, fără excepție aveau porecle. Este imposibil să nu-l vezi aievea pe Crăcănel,  profesorul de botanică, enervat la culme când mama unui elev i se adresează chiar cu acest nume. Sau pe  proful de latină, care le explică elevilor că romanii aveau trei nume, ultimul dintre ele fiind porecla ”în cazul meu – Barosanul”.  Sau pe Tânărul, bătrânul prof de română care la moartea lui Alexandru Vlahuță și-a îndemnat elevii să trimită o coroană de flori. Sau pe Cioc, proful de gimnastică, aflat în curte la oră, când din cer, îi cade un palton în cap. Sau pe directorul Barbă aflat într-o continuă dispută cu dl Cioc, Barbă câștigând mereu ”că doar barba e mai mare ca ciocul”.

Arătând de mic un talent deosebit la limba română, lui Băjenaru i s-a dus faima printre colegi că are talent la versuri. Așa se face că mereu e coadă la banca lui, băieții cerându-i care mai de care poezii să-și impresioneze iubitele. Într-o zi, când află cu un coleg i-a ”suflat” iubita unui bun prieten al său, chiar printr-o poezie de-a lui, Băjenarul hotărăște să facă dreptate. Compune imediat o altă scrisoare din partea colegului pentru fata cu pricina, care este de fapt un acrostih, în care o face ”Gâscă”, lucru ce duce imediat la disctrugerea idilei abia începute.

Excursia de la Curtea de Argeș nu poate să nu-i revină în minte în timp ce visează la trecut pe banca din Cișmigiu. Băieții erau în ultimul an de liceu când pleacă în excursie la Mănăstirea meșterului Manole, însoțiți de un suplinitor acru, ursuz și foarte slab pregătit profesional. Și pentru că o excursie trebuie marcată, nu poți sta cuminte în cameră, nu? Așa că băieții pleacă în toiul nopții de la hotel, colidă străzile și mănâncă înghețată. Iar la întoarcere, vagonul trenului va răsuna de cântecele și râsetele lor, într-un final oprindu-se brusc cu semnalul de alarmă tras. Este lesne de înțeles că aceste fapte abominabile nu vor rămâne fără urmări. Elevii sunt pe punctul de a fi elimnați din învățământ chiar în pragul examenului de bacalaureat și al studenției. Dar cu bunăvoința profesorilor reușesc să ajungă toți absolvenții liceului Gheorgeh Lazăr.

Acum, după 20 de ani, elevul Băjenaru, devenit profesor de Română, aproape că nu-și mai cunoaște colegii. Toți îmbătrâniți și fără clăile de păr din tinerețe. Multe locuri în bănci rămase neocupate de cei care au murit în război. Profesorii la fel de emoționați ca și elevii lor strigă catalogul cu lacrimi în ochi.

Știați că?

  • Tatăl autorului a fost profesor și autor de manuale;
  • Marele regret al lui Tudor Bajenaru a fost că nu a avut copii;
  • Băjenaru era o fire retrasă, nu îi plăceau ședințele și nu avea mulți prieteni;
  • Unul dintre cei mai buni prieteni ai lui a fost scriitorul Tudor Opriș;
  • În contextul sumbr al războiului, legionarilor și comuniștilor, tinerii tânjeau după o carte a lor. O carte a tinereții și a inocenței;
  • S-a hotarât să scrie Cișmigiu et. Co la o reuniune când ”Matei Păunescu, un coleg de-al meu, mi-a spus surâzând, cu ochii încă umezi de râs: Ascultă, mă, Băjenarule, de ce nu te apuci tu să scrii amintirile astea atât de hazlii. Cred că ar merita cunoscute şi de alţii”.
  • Bani pentru publicarea romanului a primit de la un coleg care îi citise manuscrisul și îl considera genial. Acesta strânsese bani să-și cumpere o mașină, dar i-a împrumutat cu drag prietenului său, știind că și-i va recupera imediat;
  • Câțiva ani Grigpre Băjenaru a lucrat ca redactor al Buletinului Institutului la Observatorul Astronomic din București.

Mi-a plăcut?

Da!

O biografie a Liceului Lazăr, a odă adusă Cișmigiului și o poveste eternă a vieții de adolescent. Asta este Cișmigiu et. Co. 

Toare întâmplările sunt povestite farmec și mult umor, trimițând imediat cititorul în atmosfera de liceu.

Mămicilor și tăticilor, sigur vă veți simți nostalgigi și vă veți amintii cu drag de anii copilăriei.

Copii, (cam după 12 ani), citiți-o și vă garantez că veți intra în pielea personajelor și vă veți distra! Sigur aveți și voi Crăcăneii și Barosanii voștri :).

follow, like and share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *