Vânătorii de zmeie

Vânătorii de zmeie

Relația dintre sunitul Amir și siitul Hassan a fost încă din prima clipă una specială. Amândoi au supt la sînul aceleiași doici, tradiția făcându-i frați de sânge. Primul cuvânt spus de Hassan a fost Amir, ca o previziune a loialității ce avea să i-o poarte pentru tot restul vieții. Cei doi băieți își petrec copilăria alergînd pe dealuri, inventând jocuri, cățărându-se în copaci, jucând cărți și înălțând zmeie. Dar un lucru cumplit avea să le distrugă prietenia și…viața.

Afganistanul nu a fost mereu un tărâm al terorii. Locuitorii lui nu au fost mereu săraci, schilodiți de război, de mizeie sau de foame. Oamenii nu erau amenințați cu moartea care pândește lacomă la orice colț. Poate veni rapid și pe neașteptate din explozia minelor, sălbatic, dureros și umilitor din execuții publice sau pur și simplu lent prin sărăcie.

A fost odata un Afganistan în care stăzile miroseau a kebab, bazarele erau pline iar copiii se întreceau la concursuri de înălțat zmeie.

În Kabulul anilor ’70, își duceau traiul îmbelșugat Amir, un băiețel de 11 ani împreună cu tatăl său ”Baba” cel puternic și greu de impresionat. Soția lui murise la naștere. Suniți și descendenți ai tribului Paștun, cei doi locuiau într-o casă mare, aveau mașină și servitori. În aceeași curte cu ei, într-un bordei modest, trăiau cei doi servitori: Hassan, un băiat cu un an mai mic decît Amir, care se născuse cu buză de iepure și fusese părărsit de mamă imediat după ce se născuse și tatăl său, Ali ,schilodit de o comoție cerebrală. Cu toate acestea își crește singur fiul cu iubire și devotament. Neam de șiiți, care se trag din tribul Hazar, Ali și Hassan sunt victime ale vechiului conflict etnic, condamnați să fie veșnic servitorii suniților. Accesul copiilor hazari nu era permis în școli, aceștia fiind majoritatea analfabeți. Lesne de înțeles că erau considerați inferiori suniților existând frecvent voci care își doreau epurarea etnică.

Amir și Hassan erau ca frații. Doar băuseră același lapte. Totuși oricât de bine s-ar fi simțit în compania lui Hassan, Amir avea răutăți de care se va simți vinovat întreaga viață. Nu se juca cu Hassan în prezența altor colegi de-ai lui de aceeași etnie, râdea de el că nu știe să citească ba chiar era invidios atunci când Baba lui îi arăta un strop de atenție. Baba era foarte atașat de cei doi servitori considerându-i parte din familie. Avea grijă ca la toate aniversările lui Hassan să-i ofere cadouri impresionante. Într-un an chiar i-a făcut cadou o nouă față, oferindu-i o operație estetică pentru îndreptarea buzei de iepure. Gelozia îl chinuia pe Amir, văzând că tatăl lui nu este niciodată mulțumit de el. Lui Baba i-ar fi plăcut ca fiul său să fie pasionat de fotbal, dacă nu-l joacă măcar să fie un suporter înfocat. I-ar fi plăcut să aibă activități comune altor băieți de vârsta lui. Însă lui Amir îi plăcea doar să citească. Mai târziu descoperise că are chiar talent și la scris, dar tatăl său nu era încântat.

Tot ce își dorea Amir era să-l facă mândru pe Baba.

Iar ocazia a venit în iarna anului 1975 când concursul de zmeie se anunța a fi unul extraordinar. Trebuia să-l câștige să-l impresioneze pe Baba. Își făcuse din asta un țel. Ceilalți concurenți sunt înfrânți unul câte unul, până când pe cer rămân două zmeie: al lui Amir și un zmeu albastru. Amir câștigă. Se uită spre tatăl său și în sfârșit îi citește mândria în priviri. Dar victoria nu era una completă până nu era vânat și capturat zmeul albastru. Hassan se duce să-l găsească pentru el. După ce Amir își primește aplauzele și felicitările, pleacă și el în căutarea lui Hassan și a marelui trofeu. Îl găsește pe Hassan înconjurat de o gașcă de trei băieți sunniți, teribiliști și sociopați admiratori ai lui Hitler, cerându-i trofeul. Amir stă ascuns, nu îndrăznește să se arate. Hassan refuză să le predea zmeul albastru ce i se cuvenea prietenului său, chiar cu riscul vieții sale. Amir continuă să stea ascuns și să privească în tăcere cum prietenul său este abuzat sexual și umilit. Nu va uita și nu și-o va ierta niciodată.

THE KITE RUNNER

Amir se preface că nu știe nimic, ia zmeul albastru din mâinile lui Hassan care sângera pe zăpadă și se prezintă triumfător în fața tatălui său. Însfârșit Baba era mândru de el. Dar cu ce preț?

De atunci nimic nu mai e la fel între cei doi copii. Hassan nu mai zâmbește, iar Amir ridică o barieră respingându-l mereu. Nu mai suporta să-l vadă. Chipul lui îi amintește mereu cât fusese de laș. Voia să fugă de el să nu-l mai vadă niciodată. Credea că dacă nu-l va mai vedea va uita ce s-a întâmplat și va putea să-și continue viața alături de Baba. Așa că înscenează un furt în care Hassan să pară vinovatul. În ciuda rugăminților și lacrimilor lui Baba, Ali își ia fiul și părăsesc casa pe care o slujiseră de atâta timp.

Dar Amir nu uită iar vina este tot acolo. Chiar cînd vine războiul cu rușii și fuge cu Baba în Pakistan apoi în America, chipul lui Hassan nu dispare și vina este în continuare acolo.

În San Francisco trăiesc într-o casă modestă, au un hârb de mașină și își duc traiul din banii pe care îi câștigă Baba la o benzinărie. Amir își continuă studiile ajungând scriitor publicat și bine vândut. Se îndrăgostește de Soraya, o frumoasă afgană, cu un trecut nu prea imaculat. Baba apucă să-i vadă căsătoriți și moare după o lungă suferință produsă de un cancer pulmonar.

În tot acest timp însă, amintirea copilăriei și a lașității lui era tot acolo. Trecutul nu voia să-l lase în pace și într-o seară chiar îl găsește. În 2001, este contactat telefonic de un fost partener de afecri și bun prieten al tatălui său. Îi spune că mai este o șansă să fie bun. Deci știa! Rahim Khan știuse mereu! Dar ce putea face să-și răscumpere greșelile și să-și găsească în sfârșit liniștea? Rahim Khan îi spune că este pe moarte și că îl așteaptă în Pakistan să-i dezvăluie mai multe.

Amir își lasă soția și pleacă înapoi pe tărâmurile cfopilăriei. Găsește un Rahim Khan de nerecunoscut, bătrân și foarte bolnav care îi împărtășește că Hassan îi este de fapt frate adevărat, din partea tatălui. Bulversat, Amir înțelege acum comportamentul tatălui său și lacrimile pe care acesta le-a vărsat când Hassan și Ali i-au părăsit casa. Rahim Khan îi mai spune ca Hassan s-a căsătorit și a avut un fiu pe care l-a botezat Sohrab, precum personajul lor preferat din cărțile pe care i le citea Amir cînd erau mici. Sohrab rămăsese acum orfan, după ce talibanii îi omorîseră părinții. Hassan și soția lui erai morți, iar misiunea lui era acum să-și ducă nepotul din Afganistan într-un loc sigur.

Fără să-și anunțe soția, Amir pleacă la Kabul, însoțit de un om al lui Rahim Khan. Acum orașul copilăriei lui nu mai era decît un morman de ruine, locuite de oameni săraci, flămânzi și schilodiți de explozii.

Străzile nu mai miros a kebab ci a motorină arsă. Pomii nu mai există. Au fost puși pe foc. Pe străzile pe care cândva alergau Amir și Hassan acum se plimbau camionete roșii pline de talibani bărboși și inarmați până în dinți. Casa lui Baba, cândva cea mai frumoasă din cartier, acum era lăsată de izbeliște, cu cartoane în ferestre și ocupată tot de talibani.

Îl caută pe Sohrab la orfelinat unde i se spune că a fost vândut unui taliban care executa oameni pe stadion, în pauzele dintre reprize. Amir reușește să îl găsească pe Sohrab în casa talibanului care se dovedește a fi nimeni altul decât puștiul psihopat care îi agresase sexual tatăl. Și acum și pe el. După o luptă crâncenă, Sohrab și Amir reușesc să fugă și încearcă să-și construiască o nouă viață în America. Vor reuși oare?

Mi-a plăcut?

Da!

Este un roman despre vină și iertare, despre lașitate și curaj, despre păcate și drumul către iertarea lor. O poveste sensibilă care m-a impresionat enorm. M-a făcut să văd altfel Afganistanul, atfel decât ne este el prezentat la știri.

Știați că?

  • Khaled Hosseini este la origine medic. Și-a încheiat socotelile cu medicina după ce a cunoscut succesul literar cu Vânătorii de zmeie. De atunci a devenit scriitor cu normă întreagă;
  • familia lui a fugit din Afganistan când Khaled avea 11 ani. Au plecat în Franța, iar apoi în Statele Unite unde au obținut azil politic;
  • a revenit în Afganitan abia în 2003 când, la fel ca Amir, s-a simțit turist în propria țară;
  • își amintește că în vremea copilăriei sale, era egalitate între sexe. Fetele aveau aceleași drepturi ca băieții, fiind chiar încurajate să meargă la facultate.
follow, like and share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *