Fereastra

Fereastra

            Cât sunt de…(cuvântul ăsta cred că lipseşte din vocabularul meu)…ăăăă….! Las-o aşa! Cum aşa? I-ote aşa…! Adica moartă…! Dusă…! Kaput…! Moartă şi îngropată în păpuşoi, cum zic ai mei de pe la ţară! Pe scurt: nu mai întreba cum mă simt! Ştiu, ştiu…tu nu întrebi niciodată. Nu e nevoie. Nu e necesar. Nu e…! Eu înţeleg de la început ce vrei să spui, ce nelămuriri ai şi răspund mintenaş chiar înainte ca tu să simţi că trebuie să ai nelămuriri. Asta cred că se numeşte SIMBIOZĂ. Sau…prostie? Sau…iubire? Iubirea prosteşte. Ştiu. Te face din om, alt om, chiar împotriva voinţei tale, sau, mai ales împotriva voinţei tale. Devii penibil  (răăău!!) şi ridicol…! Şi nu ştii că eşti nici penibil, nici ridicol! Rânjeşti ca prostul, ai pe faţa un zâmbet tâmp permanetizat, pluteşti, îţi etalezi surplusul de bunătate şi de nepăsare… Pfff..! Groaznic! 

            Mda…! Te uiţi şi nu spui nimic. Mă uit şi nu spun nimic. Comunicăm, deci. Înţeleg. Mă duc să fac o cafea! La discuţii din ăstea, cafeaua e esenţială. Uşurează comunicarea. Cafeaua e tare si aromată. Ar trebui să ajute, nu? Poate ar trebui să adaug şi ceva coniac… Şi el uşurează comunicarea, dar într-alt mod, mai grav…mai agresiv, se lasă cu regrete şi lacrimi. Fără coniac! Nu e cazul să ne plândem de milă. Nu e cazul să ne plângem. Avem TOT. Sorbim din cafeaua aia, pe rând, ca la coadă în pandemie, rar…rar…cu înghiţituri subţiri de domnişoară de pension.  Avem tot.

            Casa asta, în care stăm…o minune! Piscină, seră…! Grădinar, bucătăreasă, menajere. Room service. Maşini, fiecare câte două. Afaceri. Excursii.Tot, deci. Si mai presus de orice, ne avem unul pe altul. Mă trezesc lângă tine în fiecare dimineaţă, ce mi-aş mai putea dori?!  Te uiţi. Mă uit. Încerc o urmă de zâmbet. Nu-mi iese! Oare la ce te gândeşti? Oare ce vezi? Extrospecţie: sunt un tip arătos, blond, am părul lung (sîc!!), înalt, ochii negri, sexy…! Oare tu ce vezi? Te uiţi la mine?  Te uiţi prin mine.

            Eu văd. Adică mă uit la tine. O femeie frumoasă. Cea mai frumoasă. Blondă. Înaltă. Ochi albaştri. Nu vorbeşti. Nu că n-am avea ce să spunem, n-am MAI avea se să ne spunem. Nici pe departe! Economie! Nu risipim cuvinte în vânt. Aici, în încăperea asta, nici măcar nu bate vântul. Nici măcar nu ştim ce este vântul. Wow…! Oare ce e vântul? Oare tu ştii ce e vântul? O oarecare fărâmă de interes mă face să te privesc mai atent. Oare tu ştii ce e vântul, iubita mea? Îmi vine să te iau de mână şi să te duc afară, să simţim împreună vântul. Ce chestie! De-abia când ceva îţi lipseşte, atunci conştientizezi cât e de important! Nu se poate! Afară pândeşte moartea. Aşa mi-ai spus! Deci, nu…!

            Oare cum mă vezi tu? Oare cine mai eşti? Cine mai sunt? Trebuie să mai iau o gură de cafea. Ajută la gândit! Naşpa! S-a răcit! Împingi mecanic ceaşca spre mine…Ştiu, nu trebuie să gândeşti, ştiu ce urma să gândeşti…adică, da, s-a răcit, da, fac alta…, da, pun în cănile roz, să pară şi viaţa în roz, da!! La vie en rose…!

            Dragostea mea…! Oare eu sunt ochii prin care vezi tu lumea? Oare tu eşti ochii prin care văd eu lumea? Oare atât de hâd să fie acel afară care ne separă viaţa de moarte, a fi de a nu fi (să-l ia dracu’ pe Shakespeare), a trăi de a respira? Afară e moartea (aşa mi-ai spus). Oare cum mă vezi tu ? Oare cum te văd eu? E frig! Şi înăuntru e moartea!. Dintr-o dată, afară devine o opţiune dezirabilă. Oare eu sunt oglinda în care tu te vezi…? Şi când te gândeşti că avem totul…!

follow, like and share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *