Aktion T4, programul de ucidere în masă a copiilor

1 septembrie 1939. O zi fatidică pentru omenire. Hitler declanșează al Doilea Război Mondial și semnează programul de eutanasiere a copiilor cu dizabilități. Medicii erau obligați să completeze câte un formular la fiecare naștere, prin care decideau dacă pruncul are sau nu dreptul la viață. Citiți pe larg, în articolul de mai jos, despre una dintre cele mai mari orori ale omenirii.

O idee bolnavă…

Încă din 1925, de când publicase Mein Kampf, Adolf Hitler își exprimase poziția cu privire la persoanele cu dizabilități. Susținea cu tărie ideea de „igienă rasială” pe care Germania trebuia să o atingă prin „asigurarea că numai cei sănătoși vor avea copii”. Pentru asta propunea „mijloace medicale moderne” care să împiedice reproducerea genelor defecte. Discursul era însă unul voalat fără a oferi explicații amănunțite despre procedeul în sine.

Și punerea ei în practică.

Ajuns la putere și fiind înconjurat de acoliți dornici de afirmare, fuhrerul a prins curaj să-și pună în practică ideile radicale. Unul dintre acești oameni plini de zel, era nazistul Richard Kretschmar. La începutul anului 1939, acesta a trimis la sediul Cancelariei Partidului Nazist o scrisoare prin care solicita eutanasierea copilului său nou născut. Kretschmar argumenta că bebelușul suferea de mai multe dizabilități fizice și mentale, toate incurabile. Scrisoarea proaspătului tată se încheia cu rugămintea de a i se permite uciderea „acestui mostru”.

Hitler și-a trimis medicii pe teren, să constate dacă diagnosticele menționate de părinte erau corecte. S-a dovedit că nimic nu fusese exagerat, motiv pentru care micuțul Gerhard, în vârstă de doar câteva luni, a fost eutanasiat prin injecție letală. Cauza oficială a morții a fost „slăbiciunea inimii”.

Liber la crimă!

Astfel, exact acum 83 de ani, Hitler semna documentul prin care dădea frâu liber uciderii în masă a copiilor cu malformații congenitale sau a celor bolnavi în stadiu terminal.

Programul a fost numit Aktion T4 după adresa clădirii în care își avea sediul: Tiergartenstrase 4, Berlin. Scopul declarat al programului era dezvoltarea eugeniei (îmbunătățirea genelor prin intervenție umană). Doar că pentru liderii naziști eugenia era sinonimă cu exterminarea.

La nici trei săptămâni de la moartea lui Gerhard Kretschmar, medicii și moașele din întreaga Germanie au primit documente pe care erau obligați să le completeze la toate nașterile la care asistau. Pentru fiecare copil pe care îl aduceau pe lume, ei trebuiau să descrie cu lux de amănunte toate defectele pe care le observau. După aceea, un mic grup de medici „elitiști” analizau formularele fără a vedea măcar o dată pacientul. Dacă problemele copilului erau incompatibile cu viziunea despre genetică a naziștilor, fișele respective erau însemnate cu o cruce. Practic, acei nou născuți erau condamnați la moarte.

Procedeul morții

Copiii erau smulși din sânul familiilor pe motiv că vor fi duși în centre de tratament unde li se vor aplica terapii inovatoare. Existau șase astfel de centre. Odată ce copilul intra într-unul din ele, părinții nu îl mai vedeau niciodată. Vizitele nu erau permise, iar azilele morții erau păzite cu strășnicie.

De cele mai multe ori, copiii erau uciși prin administrarea unei supradoze de morfină sau luminol. Însă, existau și metode mult mai dure. Pruncii erau lăsați să moară de foame în timp ce medicii naziști le analizau etapele de agonie.

Părinții erau anunțați printr-o scrisoare despre decesul copilului survenit în urma pojarului. Nu a durat mult ca oamenii să înceapă să-și pună întrebări. Naziștii vindeau aceeași poveste tuturor familiilor îndurerate. Oamenii au început să protesteze masiv. Preoții împrăștiau fluturași despre atrocitățile comise asupra copiilor iar informațiile depășeau încet, încet granițele țării.

Naziștii au oprit programul în 1941. Se estimează că Aktion T4 a ucis peste 300.000 de copii. Iar numărul victimelor avea să crească în continuare. Lagărele de concentrare aveau să termine până în 1945 ceea ce sinistrul program începuse.