Brainstorm

Nu mai pot! Îmi vine să-mi iau câmpii. E mereu arțăgoasă și pusă de scandal cu toți ai casei. Aproape niciodată nu face nimic din proprie inițiativă. Trebuie să stau, să mă rog de ea, dând volumul vocii din ce în ce mai tare. Ce naiba o fi în capul ei? Nu realizează că îi vreau binele? Tot binele din lume! Eu înțeleg că e aprope adolescentă și crede că tot ce zboară se mănâncă dar și alții au copii adolescenți care par mai responsabili.

Cam asa gândesc eu zilnic de vreun an și ceva încoace. Nu sunt vreun expert în parenting (chiar dacă e la modă), nici vreun fin psiholog și nici cu răbdarea nu pot să mă laud că stau excelent. Drept urmare, nervii și decibelii sunt la ordinea zilei.

După o zi de duminică plină de matematică, fizică și evident de mulți nervi, am ajuns aproape din întâmplare, cu adolescenta proprie, la piesa Brainstorm de la teatrul Metropolis.

A început light. Adolescenți zăpăciți cu un limbaj dubios. Însă ușor, ușor actorii schimbă macazul. De la o piesă ușurică, Brainstorm devine una foarte grea. Atât de grea încât din toate părțile sălii se aud suspine. Vorbele „părinților” de pe scenă parcă au fost smulse din gura mea, iar replicile „copiilor” parcă erau ale fiică-mi. În fața mea, se desfășurau scene din viața mea de care nu mă simt deloc mândră. Ce se întâmplă pe scenă e autentic și plin de sensibilitate.

Oricâte articole și cărți am citit despre creierul adolescenților și oricâte documentare am vizionat pe acest subiect, nimic nu a avut asupra mea efectul pe care l-a avut această piesă. Dacă aș fi nevoită să îi atribui un singur adjectiv, acesta ar fi fărtă exagerare: genială.

Felicitări tinerilor care au pus-o în scenă! Niște copii extrem de talentați au reușit să ne zguduie așa cum nu au făcut-o marii experți în parenting! Felicitări tuturor! Sunteți geniali!

Piesa pe care nu ar trebui să o rateze niciun adolescent și niciun părinte de adolescent. Dragostea dintre părinți și copiii lor nu moare niciodată. Trebuie doar să o urmăm! Că TIMPUL TRECE!