Fructele mâniei
O lăuză a fost văzută alăptând un bărbat în vârstă și foarte bolnav. Fiul acestuia spune că bătrânul nu a mai pus nimic în gură de mai bine de o săptămână. Bani nu mai au deloc, iar tatăl s-a sacrificat dându-i fiului și ultimele firimituri de hrană. Acum, laptele acestei tinere cu suflet mare este singura lui speranță de a supraviețui.
Rosansharn plecase de ceva timp împreună cu familia sa din Oklahoma. Înainte să înceapă cumplita călătorie avea un soț și un copilaș care i se dezvolta în pântece. Acum rămăsese și fără unul și fără celălalt. Înainte cu câteva luni trăiau într-o casă decentă aflată pe aceleași pământuri pe care crescuseră și stră-stră-bunicii ei.
Odată cu apariția primelor tractoare și cu industrializarea agriculturii, țăranii dijmași sunt nevoiți să-și smulgă rădăcinile adânc înfipte în pamântul cu care deveniseră “totuna”. Pentru proprietarii cei bogați, în mare parte bănci, profitul înseamna modernizare și industrializare. De ce să platești mai mulți oameni, când poți plăti un singur șofer de tarctor cu 3 dolari pe oră? Se estimează că un tractor are eficiența a 14 familii de dijmași. Tractorul, acest monstru de fier, acum îi dă pe toți la o parte, să-și demonstreze supremația.

Ca și familia Joads, oameni muncitori, cu pământ și case moștenite de generații, cu animale în bătătură, care nu știau ce înseamnă săracia și foametea s-au trezit peste noapte fără nimic! Plini de datorii sunt în cele din urmă alungați din casele lor. Și nu este vorba despre o familie, două, trei ci despre sute de mii.
Cei care refuză să plece, nu fac decât să-și prelungească agonia. Șoferul de tractor are ordine clare de la proprietari să dărâme toate casele.
Faimosul Rout 66 este acum împânzit de “turisme” vechi, cârpite, pline ochi de familii numeroase și încărcate pâna la refuz cu lucrurile acestora salvate din vechile locuințe. Toți merg spre California, tărânul făgăduinței. Un drum care devine un mod de viață. Un drum pe care bătrânii mor, copiii se nasc și de cele mai multe ori mor și ei. Taberele de “Okeiși”, așa numitele “Hooverville-uri” devin cămine, corturile din cutii de carton, saci de gunoi și pânze vechi devin case. Un drum pe care se leagă tovărăsii, în care oamenii suferă și încearcă să supraviețuiască împreună. Un drum al speranței, un drum către o viață nouă, un drum al încrederii că odata ajunși în apus, sărăcia va fi înfrântă de abundența câștigată prin muncă. Totul este guvernat de speranță, singurul lucru care le-a mai rămas acestor oameni.
California – țara făgăduinței, spre care năzuiesc toti oamenii amărâți din răsărit. California – locul unde livezile de portocali și piersici sunt atât de întinse încât nu le gasești marginile, California – acolo unde strugurii sunt atât de mulți încât poți să-ți storci pe față sucul lor fără să-ți zică nimeni nimic, California – acolo unde nu se poate să nu găsești de muncă, unde e nevoie de sute de mii de oameni pe ogoare.
Dar oare, chiar așa să fie? Chiar vor fi primiți cu brațele deschise și vor găsi berechet de muncă? În timp ce merg cu hârbul pe șosele, în gândurile lor pline de speranță, își mai fac loc și astfel de întrebări. Însă imediat oamenii le alungă. Oricum nu au ce face decât să meargă mai departe indiferent ce vor găsi în mult visata Californie.
Pe masură ce se apropie de destinație, lucurile nu mai par la fel de roz cum erau prezentate în acele afișe care îi chemau la muncă în vest. În taberele de pe marginea șoselei, predomină mizeria, sărăcia și foametea. Țăranii dezrădăcinați, acum murdari și cu foamea oglindită în priviri, nu sunt pe placul localnicilor, care cu timpul au început sa-i urască și să-și dorească să dispară de pe pământurile lor. Sunt priviți ca niște infractori sau cerșetori care odată sudați între ei pot să devină foarte perisuloși. De aceea Hooverville-urile sunt împânzite de polițiști și incendiate de fiecare dată când se bănuiește că din mulțime s-a ridicat un lider care încearcă să formeze un grup mare și compact.
Fratele lui Rosansharn, Tom, își reîntâlnește familia. “Maica” – stâlpul familiei, “Taica” a cărui voce este mereu la unison cu cea a nevestei, Al – fratele mai mic, un adolescent de 16 ani, mereu cu ochii după fete, dar totuși foarte responsabil, cei doi frati mai mici Winfield si Ruthie, “Bunul”, “Buna” și unchiul John. Împreună cu Jim Casey, fost preot al satului, pleacă și ei spre apus înghesuiți într-o camionetă veche.

Familia Joad descoperă că singurele tabere unde refugiații sunt tratați omenește sunt cele ale guvernului. Aici, locuitorii se administrează singuri, făcând cu schimbul. Au apă caldă pentru spălat rufele, dușuri și chiar wc-uri moderne la care ”tragi de un fir și curge apa” spre marea surprindere și încântare a celor doi copii. Aici au chiar o și cameră de joacă pentru copii și o moașă care vine în mod regulat să consulte și să consilieze gravidele. Din păcate însă, nu pot să se bucure prea mult de aceste beneficii, deoarece în zonă nu se găsește niciun loc de muncă. Sunt nevoiți să plece să-și încerce norocul prin alte părți în căutarea unor plantații de bumac sau de pomi fructiferi, unde Doamne ajută, poate or avea nevoie de oameni. Deși sunt conștienți că și dacă vor găsi, cu simbria luată nu pot decât să supraviețuiască de pe o zi pe alta. Acele bilețele prin care sute de mii de oameni erau chemați la muncă, nu au făcut decât să scadă plata la așa nivel încât nu-și pot asigura nici măcar traiul.
Furia crește în acești oameni nenorociți, ai căror copii “se umflă” în burtă și mor de inaniție. “Fructele mâniei” se coc în sufletele lor, apar revolte repede înăbușite de polițiști. Un șir de nenorocitri care par să nu se mai sfârșească vreodată a pus stăpânire pe viața acestor oameni. Unde mai pui că vine curând și iarna, cu frigul și ploile specifice Californiei. Atunci se voi îmbolnăvi de pneumonie, iar destinele lor vor deveni și mai tragice.
Copilul lui Rosansarn se naște fără suflare într-un vagon înghițit de ape. Imediat ce fata naște, familia Joad este nevoită să plece din cauza inundațiilor care le luaseră și bunul lor cel mai de pret: hârbul de camionetă.
Pleacă pe jos, prin ploaie și inundații și se adăpostesc într-o colibă părăsită. Acolo dau peste cei doi bărbați, tată și fiu.
Așa a ajuns Rosansharn să alăpteze un bătrân în locul pruncului pe care ar fi trebuit să-l strângă acum la piept…
Mi-a plăcut?
Da!
Ce m-a marcat la John Steinbeck este marea forță de descriere și surpindere a detaliilor care se remarcă încă din primul capitol. Furtuna de praf, broasca țestoasă de câmp mergând pe marginea drumului, îmbărcămintea și gesturile personajelor toate sunt zugrăvite în amănunt pe tot parcursul lecturii. Asta ar putea fi oarecum deranjant pentru cititorii grăbiți, dornici de acțiune și suspans. Însă pentru cei care apreciază descrierile, care se lasă transpuși cu totul în atmosfera lecturii, aceste pasaje descriptive sunt adevărate delicii.
Este o lecție de istorie vie, care ne pune față în față cu dezastrul creat de Marea Criză pe tărâmul American.
Stiati că?
- Pentru acest roman John Steinbeck a primit premiul Pulitzer;
- Pentru a-și putea continua studiile, John Steinbeck a fost el însuși cuelgător de fructe, în perioada studentiei;
- În timpul celui de-al doilea Război Mondial a fost corespondent de presă pentru ziarul New York Herlad Tribune?;
- A luat premiul Nobel pentru literatureă în anul 1962?
- Cartea a fost ecranizată in anul 1940, avându-l ca protagonist pe Henry Fonda;
- Steinbeck s-a împrietenit cu Fonda, considerând că actorul l-a interpretat pe Tom Joad exact cum l-a construit el ca și personaj. La înmormantarea scriitorului, Henry Fonda a ținut un dicurs;
- Henry Fonda si-a pastrat toata viata pălăria pe care a purtat-o în film;
- Camioneta folosită în film este un Hudson din 1926, același model ca cea descrisă în carte;
- Filmul a fost interzis de Stalin în Uniunea Sovietică pentru că arăta că până și cei mai săraci americani își puteau permite mașini.
