Kildine. Povestea unei principese răutăcioase.

Zi de nespusă bucurie! Azi s-a reîntors în regatul nostru principesa Kildine. Fetița a petrecut un an într-un turn aflat într-o zonă nelocuită și foare îndepărtată. A fost prizoniera vulturilor, nu avea pe nimeni în preajmă să-i îndeplinească dorințele, purta doar hainele cu care era îmbrăcată când intrase în turn și dormea singură într-o cameră rece, urâtă și dezolantă, care nu avea nimic din camera unei principese.

Regele și regina depășiseră de ceva timp vremea tinereții. Aveau de toate: bogății nespuse, putere, servitori, grădini imense, o muțime de cai și ponei și mai ales iubirea pe care și-o purtau unul altuia. Dar le lipsea darul cel mai de preț. Un moștenitor! Ar fi dat orice să audă glas de copil între zidurile palatului. Ar fi dat orice să îi strige cineva Mama și Tata.

Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile și în cele din urmă au fost binecuvântați cu o splendoare de fetiță. Au numit-o Kildine. O iubeau atât de mult, încât niciodată nu îi refuzau nimic. Orice își dorea principesa, părinții, bona și slujitorii se îngrămădeau să-i facă pe plac.

Dar zilele treceau, iar Kildine creștea și devenea din ce în ce mai obraznică. Nimeni nu îi mai intra în voie și ea nu mai asculta de nimeni. Nici măcar de rege, căruia îi ascunsese coroana într-o scorbură de copac. Bonele reununțau una după alta, profesorii se declarau învinși, până și un mare și vestit savant capitulase în fața comportamentului imposibil al lui Kildine. Madam Vox Populi, precupeața cu umbrelă roșie din piață, a fost singura care a avut curajul să o înfrunte pe fetiță, fără să-i pese de sângele ei albastru. Puțin îi păsa ei că părinții fetei sunt stăpânii regatului. Atâta timp cât nu reușeau să-și educe copilul, nu dădea doi bani pe ei…  Un lucuru era clar: unei copile atât de prost crescute, încât să stârnească o bătaie cu merele ei, cele mai bune din tot regatul, nu i se putea arăta respectul cuvenit unui vlăstar regal.

Părinții ei, îngândurați și triști cereau sfatul celor mai de seamă astrologi și învățați din regat. Însă salvarea a venit dintr-un vis al reginei. I s-au arătat niște vulturi care dădeau târcoale unei cetăți pustii. Sfătuitorii i-au confirmat că acolo trebuie să o ducă pe Kildine pentru a reveni pe calea ca bună.

Zis și făcut! După un drum lung și obositor, cortegiul regal a ajuns la locul indicat de visul Reginei. Cu lacrimi în ochi și cu inima grea, părinții și-au dus fiica în turn, s-au întors cu spatele și au plecat.

Micuța principesă, mândră ca de obicei, s-a abținut să nu plângă. Dar când s-a văzut înconjurată de 21 de vulturi, dintre care unul mare și fioros, a început să-și piardă stăpânirea de sine. Unde mai pui că i se făcuse și foame. Și primise doar o bucată de pâine. Oricât le-ar fi spus ea vulturilor că e o mică prncipesă și vrea să mănânce bunătățuri, păsările tăceau și rămțneau neclintite. Nu-i rămânea decât să se culce flămândă. Și vai, ce cameră avea! Goală și întunecată! Nici vorbă de piesele ei de mobilier sofisticate. Doar un mic pat din paie.

Zilele zboară, iar Kildine realizează că răbufnelile ei, care la Palat le dădeau mari dureri de cap părinților și servitorilor, aici rămâneau fără răspuns. Ba mai mult! Pe măsură ce scenele ei sunt mai spectaculoase, primește mai puțină mâncare. Kildine înțelege mersul lucrurilor din turn și începe să reflecteze la ce a avut. Să prețuiască bunătatea părinților, diveristatea bucatelor și toate bogățiile de care era înconjurată la Palat. Realizează cât de mult îi lipsesc părinții și regretă din suflet că i-a ascuns coroana tatălui său.

În lunga ședere din turn, Kildine reușește să se împrietenească cu vulturul cel mare. Călătorește peste munți și văi, ținută bine în ciocul său și vede minunății despre care habar nu avea că există.

După un an, Kildine a devenit un cu totul alt copil. Plin de recunoștință, iubire și respect. Părinții ei sunt bucuroși să găsească o fetiță încântătoare din toate punctele de vedere. Atât este de schimbată, încât își cere scuze și de la nesuferita de madam Vox Populi, care va deveni astfel unicul furnizor de mere al Palatului Regal.

Ne-a plăcut?

Da!

O poveste frumoasă cu un mesaj puternic pentru copii dar și pentru părinți. Călătoria inițiatică a micuței principese ne învață să prețuim ceea ce avem înainte de a fi prea târziu. Recunosc că am cumpărat-o doar pentru că am fost foarte curioasă ce gen de povești a scris Regina Maria. Și am fost încântate toate trei J

Știați că?

• regina Maria spunea despre pasiunea sa, scrisul:„chiar din copilarie eram inzestrata cu o vie imaginatie si imi placea sa spun povesti surorilor mele, iar mai tarziu copiilor mei. Frumosul juca un mare rol in toate. Frumusetea de orice fel ar fi fost ma atragea, atat de limpede vedeam tot ce povesteam incat faceam pe ascultatorii mei sa rataceasca prin locuri pustii, pe varfuri de munti, pe lungi tarmuri de mare sau prin locuri ingrozitoare, unde se intalneau cele patru vanturi. intr-o zi mi-a spus fetita mea Elisabeta mama, ar trebui sa scrii toate astea, ar fi pacat sa lasi sa se stearga tablouri atat de frumoase, ar trebui sa le pastrezi. Esti nascuta sa scrii basme”;

• A scris două cărți despre România: „De la inima mea la a lor” și ”Țara mea”;

• Opera sa de maturitate esre fără îndoială „Povestea vietii mele”, apărută în trei volume traduse în franceză, germană, poloneză, cehă, suedeză, italiană și maghiară;

• Regina Maria spunea că nu a fost în stare să-și educe copiii. Nu a reușit să fie nici prea aspră, nici prea blândă, iar rezultatul nu a fost unul pe măsura așteptărilor ei.  „nu aveam fire de pedagog. De fapt, mă trăgea inima să fiu prea îngăduitoare; am avut întotdeauna groază de orice fel de tiranie sau de constrângere și mi-a fost cu neputință să înving groaza ce aveam de a dojeni. Din nenorocire însă severitatea în doză prea mică e tot atât de primejdioasă pentru bunele rezultate ale educației ca și severitatea în doze prea mari. Mărturisesc că multe din dezamăgirile și chiar din dezastrele vieții mele pot fi atribuite acestei neputințe înnăscute de a certa sau de a dezaproba.”