Muzeul inocenței

Solnițe pe care pusese ea mâna, șervețele care atinseseră buzele ei, sticluțe de parfum care încă îi mai păstrează mirosul, agrafe care cândva îi sustineau părul brunet, apoi blond, mucuri de țigară cu urmele rujului ei, bibelouri din casa păriților ei și rochia pe care ea o purta în ziua accidentului.  Toate acestea ni le-a arătat azi scriitorul turc Orhan Pamuk cu ocazia inaugurării Muzeului Inocenței din Istanbul. Autorul spune că toate exponatele sunt așezate în ordinea capitolelor din carte ilustrând întocmai pașii iubirii obsesive a lui Kemal pentru Fusun.

Kemal Basmaci este un tânăr de 30 de ani, provenit dintr-o familie înstărită din “lumea bună a Istanbulului” și moștenitorul mai multor companii de succes. Se află în ajunul logodnei sale cu Sibel, o tânără frumoasă, modernă, școlită în străinătate, căreia regulile societății musulmane în care trăiește i se par desuete. De aceea își începe viața sexuală cu iubitul ei înainte de căsătorie. Cei doi par să aibă în față un viitor luminos, până când, Kemal vede în vitrina unui magazin o geantă care crede că i s-ar potrivi de minune viitoarei sale logodnice. Odată trecut pragul acelui magazin, viața lui avea să se schimbe brusc și iremediabil. Dă cu ochii de vânzătoare, pe care o recunoaște ca fiind  Fusun,  o verișoară îndepărtată. Nu o mai văzuse de când era o fetiță de doar 12 ani. Acum avea 18, participase la un concurs de frumusete si era extraordinar de atrăgătoare. O ademenește într-un apartament de-al părinților lui, în blocul Compasiunea, unde încep să trăiască o poveste de amor de un erotism pe care Kemal nu îl trăise vreodată cu Sibel. Fusun îi cedează, “mergând până la capăt” cu o voluptate care îi dărâmă lui Kemal tot universal lui de până atunci. Sub pretextul meditațiilor pe care el i le dădea la matematică pentru admiterea la facultate, Kemal și Fusun își consumau zilnic dragostea în adăpostul apartamentului. Acestea, după cum însuși mărturisește, aveau să fie cele mai frumoase clipe din viața lui. Tânărul realizează că s-a îndrăgostit, dar nu într-atât încât să anuleze logodna cu Sibel. Mai mult chiar, o invită și pe Fusun împreună cu părinții ei să ia parte la evenimentul logodnei de la Hilton, unde avea să participe întreaga protipendadă a Istanbulului.

Acesta este momentul când se va declanșa întregul coșmar al lui Kemal. La logodnă este stăpânit de o gelozie fără margini atunci când o vede pe Fusun dansând cu un alt bărbat. La plecare, îi smulge promisiunea că a doua zi, după examenul de admitere la facultate, se vor vedea din nou în apartamentul din blocul Compasiunea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar Fusun nu mai apare… Nu mai vine nici la apartament, nu mai lucrează nici la magazin și nici nu mai locuiește la aceeași adresă.

Kemal merge zi de zi la apartament și așteaptă cu speranță apariția lui Fusun. Când își dă seama că nu avea să o mai vadă, nimic din jurul lui nu mai are rost. Conștientizează că este o iubire obsesivă împotriva căreia nu are cum să lupte. Continuă să meargă la blocul Compasiunea și să se consoleze cu obiectele lăsate acolo de iubita sa. Atinge paharul din care a băut ea ultima dată și l-a lăsat nespălat, gustă cu nesaț din mucurile de țigară din care fumase ea, își umple plămânii cu mirosul ei impregnat în așternuturile de pe pat. Sibel începe să simtă frământările logodnicului ei, care își îneacă cu foc amarul în băutură. Kemal nu mai poate să facă dragoste cu ea și neavând încotro îi mărturisește în cele din urmă că înainte de logodnă a călcat strâmb. Înțelegătoare, modernă și foarte îndrăgostită, Sibel încearcă să-l salveze de obsesie și să-și salveze în același timp relația, mutându-se împreună, înainte de căsătorie, în vila părinților ei de pe malul Bosforului. Trebuie să ținem cont că chiar dacă ne aflăm  într-un Istanbul oarecum mai deschis dupa reformele lui Ataturc, totuși regulile lumii musulmane rămân încă stricte. Sibel săvârșește un act de curaj când hotărăște să se mute cu un bărbat înainte să facă nunta. Kemal realizează acest lucru, o iubește și el pe Sibel, dar nu îndeajuns încât să renunțe definitiv la Fusun. Când Sibel pleacă cu prietenii ei la ski, el rămâne în Istanbul și își caută cu disperare iubita pe străzi.

Nu va afla însă nimic despre ea, până la moartea tatălui său. Atunci primește o scrisoare și o invitație la masă  de la tanti Nesibe, mama lui Fusun. Acum logodna cu Sibel fiind deja ruptă, își imaginează că o va cere în căsătorie pe mult iubita lui Fusun și nimic nu avea să le mai stea în cale. Înarmat cu un buchet mare de flori, se prezintă la ora stabilită în casa familiei Keskin. Însă în loc să găsească ce își închipuise, găsește o Fusun căsătorită și distantă, nimic nemaiamintind de vechea lor pasiune. Nici această descoperire nu va schimba însă nimic în sentimentele lui Kemal. Acesta inventează tot felul  de pretexte pentru a se duce cât mai des în vizită, până ce va ajunge o prezență aproape nelipsită la cinele familiei. Stăteau toți împreună și se uitau la televizor, el mai mult la ea, decât la televizor, nescăpându-I niciun gest, nici o grimasă, nici o privire. Kemal își face un obicei de a subtiliza diverse obiecte din casa familiei Keskin: solnițe pe care le atinsese Fusun, șervețele pe care se ștersese ea, sticluțe de parfum, agrafe, mucuri de țigară, bibelouri. Toate aveau să devină peste zece ani exponate în Muzeul Inocenței.

Feridun, soțul lui Fusun este un regizor de mâna a doua cu mari ambiții. Dorește să turneze un film de artă al cărui rol principal să fie interpretat de soția lui. Kemal intră în jocul lor pentru a sta și mai mult în preajma ei și le înființează o casă de filme.  Cei trei devin obișnuiții barurilor de cinefili din Istanbul. Feridun reușește în cele din urmă să facă fimul, însă în rolul principal nu va juca soția sa, (care dealtfel nu va juca deloc) ci amanta. Cum este de așteptat, căsnicia lor se apropie de final, Kemal o simte și stă entuziasmat prin preajmă, pândind momentul când Fusun va fi în sfarsit a lui.

Momentul sosește, Kemal își anunță mama că se căsătorește cu Fusun. Conform tradiției aceasta o cere de noră și tinerii hotărăsc să plece împreuna cu tanti Nesibe și șoferul lor, Cetin Efendi, într-o călătorie cu mașina prin Europa. Din păcate însă, aceasta avea să le fie fatală. Fusun moare zdrobită într-un accident, în timp ce ea însăși era la volan, iar Kemal scapă ca prin minune după o comă îndelungată.

Singura motivare pe care o mai avea acum Kemal era tot Fusun. Mai precis păstrarea amintirii ei. Călătorește obsesiv prin toată lumea, vede mii de muzee și hotărăște să deschidă și el un muzeu al dragostei lor. Dar asta nu ar fi suficient. Trebuie să-și imortalizeze și întreaga poveste de iubire, exact așa cum au trăit-o ei.  Îi propune scriitorului Orhan Pamuk să aștearnă pe hârtie tot parcursul iubirii lor, din clipa când el a pășit în magazin și până la cumplitul accident.  Urmează nenumărate întâlniri între Kemal și Pamuk, în care primul îi desfășoară în amănunt firul poveștii și îi expune extrem de detaliat totă paleta de sentimente și frământări prin care a trecut.

Acesta este probabil motivul pentru care romanul Muzeul Inocenței are o lungime considerabilă, unii cititori considerând că este plin de timpi morți, iar întreaga acțiune ar putea fi scrisă în 200 de pagini în loc de 500.  

Muzeul Inocenței este primul muzeu din lume apărut după un roman.  Are 84 de vitrine, același număr de capitole avându-l și cartea și urmărește  întocmai firul narativ al romanului. Este atât de reală această istorisire, încât este imposibil tu ca cititor să nu simți ce simte Kemal și să nu suferi alături de el. Mai mult decît atât, Pamuk reușește să te transporte în Istanbulul anilor 70-80, într-o societate extrem de vie, descrierile lui având o mare putere de a recrea realitatatea acelor ani.

Vă recomand să citiți cartea și să descoperiți voi care este limita dintre adevăr și ficțiune.

Știați că?

• Orhan Pamuk colecționa obiectele în timp ce scria romanul. Parcurgea anticariatele din Istanbul și pe măsură ce găsea vreun exponat notabil, își construia următoarea scenă pentru romanul său;
• Muzeul Inocenței este situat într-o casă din Beyoglu, un cartier al clasei mijlocii din Istanbul;      
• În copilărie visa să devină pictor. A studiat în cele din urmă jurnalismul, dar nu l-a practicat niciodata. La 23 de ani a decis că dorește să fie roamncier și și-a canalizat întreaga viață spre noul său vis;
• Peste 30 de ani, în 2006, visul avea să i se împlinească prin câștigarea premiului Nobel pentru Literatură.