Virginia Woolf

14 mai 1925, Virginia Woolf publică romanul Mrs. Dallaway. Povestea se întinde pe o perioadă de 24 de ore, în care doamna Dallaway este prinsă cu organizarea unei petreceri. Dar nu acțiunea în sine este importantă în acest roman ci gândurile personajelor în care se regăsește fără dubiu și vocea încărcată de zbucium psihic al autoarei. Virginia a fost de mica urmărită de depresii violente. Lupta cu toate armele să-și dobândească liniștea pe care nu avea s-o mai regăsească vreodată.

În copilărie, Virginia a fost educată acasă împreună cu sora ei. La vremea aceea, accesul fetelor în școlile publice era interzis;

Toată viața a suferit de depresii. Episoadele psihotice au debutat odată cu moartea mamei ei, când Virginia avea doar 13 ani. Prima încercare de sinucidere a avut-o după moartea tatălui său când s-a aruncat pe fereastră;

A conștientizat faptul că avea nevoie de ajutor și a încercat mereu să-și trateze depresia. Unul dintre psihiatrii la care a apelat, George Savage, a convins-o că problema ei psihică se datorează bacteriilor aflate pe dinți și a sfătuit-o să-și scoată trei dintre ei. Scriitoarea a rămas și fără dinți și cu psihicul și mai tulburat. Singurul mod în care a putut să se răzbune pe medical incompetent, a fost să-l ironizeze în Mrs. Dalloway;

Deși era căsătorită și își iubea soțul, Virginia a avut o relație amoroasă cu poeta Vita Sackville-West. Romanul Orlando îi este dedicat Vitei. Personajul principal este un aristocrat care își schimbă sexul, trăiește 400 de ani și are legături amoroase atât cu bărbați cât și cu femei;

În timpul celui de-al doilea Război Mondial era atât de speriată că nemții vor invada Londra, încât a hotărât cu soțul ei că se vor sinucide împreună dacă acest lucru se va întâmpla. Teama lor nu era complet lipsită de temei având în vedere rădăcinile evreiești ale soțului;

Avea 59 de ani când a simțit că se apropie o nouă criză psihică. A simțit că nu mai poate duce, i-a scris soțului un bilet de adio, și-a pus paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre și s-a scufundat în râul din apropierea casei.

Iată ce îi scrisese soțului:

„Simt cert că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece din nou prin încă o astfel de stare groaznică. Și de data aceasta nu mă pot însănătoși. Încep să aud voci și nu pot să mă concentrez. De aceea fac ce pare să fie cel mai bun lucru. Tu mi-ai oferit cea mai mare fericire care poate să existe. Nu cred că un cuplu ar fi putut să fie mai fericit până când a venit această boală teribilă. Nu mai pot lupta. Știu că îți stric viața, că fără mine vei putea lucra. Și tu o vei face, știu. Vezi, nici nu pot să scriu cum se cuvine. Nu pot citi. Tot ce vreau să spun e că îți datorez ție toată fericirea vieții mele. Ai fost foarte răbdător cu mine și încredibil de bun. Vreau să spun asta- toată lumea o știe. Dacă cineva ar fi putut să mă salveze, ai fi fost tu. Toate m-au părăsit cu excepția încrederii în bunătatea ta. Nu mai pot continua să-ți distrug viața. Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiți decât noi.”