Doi ani de izolare…

Noi ne văităm că suntem nevoiți să stăm în casă două, trei luni. Dar în urmă cu aprope 80 de ani, o fetiță a fost nevoită să stea înschisă în casă 2 ani și jumătate, împreună cu familia ei. Nu au ieșit nici măcar o singură dată. Anotimpurile treceau peste ei fără să le vadă. Singura portiță către lume era o mică fereastră din pod, de unde fetița admira cerul și își imagina că e liberă în măreția lui. Sperau că așa vor supraviețui flagelului.

Fetița era Anne Frank. Iar epidemia era nazismul. O poveste de care mi-am amintit azi, când fiicele mele se uitau pe geam și plângeau că vor afară…

”Nu pot să sufăr când sunt supravegheată așa, atunci devin mai întâi arțăgoasă, apoi tristă și în cele din urmă îmi răsucesc iarăși inima, întorc ce e rău spre afară, ce-i bun spre înăuntru, neîncetând să caut o metodă pentru a deveni așa cum mi-aș dori tare mult să fiu dacă…n-ar trăi alți oameni pe lume.” Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-a scris în jurnalul ei. Peste doar trei zile totul avea să se sfârșească pentru ea. Va fi despărțită de familie și trimisă într-un lagăr de concentrare. Avea doar 15 ani….și o chema Anne Frank.

Familia Frank locuia în Germania. Otto Frank avea o firmă de condimente, Opekta. Când naziștii au preluat puterea, Otto a prevăzut dezastrul și a deschis o sucursală a firmei la Amsterdam, în Olanda. Mai întâi a plecat el. La un an l-au urmat și soția Edith și cele două fiice Margot și Anne.

Anne a primit cadou jurnalul roșu cu carouri la aniversarea de 13 ani. A început imediat să-i împărtășească lui Kitty, prietena ei imaginară, cele mai ascunse gânduri ale ei. Era elevă la o școală de evrei din Amsterdam. Îi plăcea să meargă la cinematograf, să decupeze poze cu vedete, să se întâlnească cu prietenii, să râdă și să flirteze. Ca orice adolescentă.

Acestea sunt ultimele săptămâni de viață normală ale Annei.

Într-o zi familia primește un ordin de prezentare al lui Margo pentru deportare într-un lagăr de concentrare. A fost momentul în care au fugit la ascunzătoarea construită din timp de Otto în spatele firmei sale. Foștii angajați și actualii directori, cărora Otto le-a cedat afacerea, au fost imediat de acord să-i ajute. Le-au costruit o bibliotecă astfel încât să mascheze intrarea în anexă. Miep, Bep, Victor Kugler și Johannes Kleiman îi țineau la curent cu ce se mai întâmpla prin Amsterdam și le aducea mâncare, din ce în ce mai greu de procurat.

La ceva timp, în Anexă (așa numea Anne ascunzătoarea) vine și familia Van Pels, foști colegi ai lui Otto. În jurnalul ei, Anne îi va numi Van Daan. Ultimul care li se alătură este bătrânul stomatolog Fritz Pfeffer alias Albert Dussel în carte. Acesta împărțea camera cu Anne, spre marea ei disperare.

Fata povestește amănunțit cum decurg zilele lor în captivitate, cum se spală, cum și ce mănâncă, cum tânjește după viață, aer, lumină și râsete, cum este cuprinsă de depresie și părinții îi dau tot felul de pastile să-și revină, cum ascultă încordați seară de seară posturi de radio clandestine pentru a afla care mai este cursul războiului.

Anne este adolescenta tipică. Se simte neînțeleasă în special de mamă, își adoră tatăl dar de multe ori este dezamăgită și de el iar cu sora este mai mereu în conflict. Ar vrea să meargă la film cu prietenele, să se îndrăgostească, să meargă cu bicicleta prin Amsterdam.

Majoritatea timpului în Anexă și-l petrecea citind. Citea enorm și din plăcere. Dorea să știe cât mai multe, să aibă acces la cursuri cât mai diversificate. În ascunzătoare, studiază la distanță și sub pseudonim stenografia și latina.

Otto și Edith erau și ei părinți ca toți părinții care ar face orice pentru copiii lor. Chiar și în Anexă încearcă să le ofere totul și să ducă o viață cât de cât normală. În ascunzătoarea din Amsterdam, devenită acum muzeu, pe un perete se văd măsuătorile fetelor trasate cu rigla de părinți. Margot crescuse doi cm, iar Anne cinci. În cămăruța Annei, peretele din dreptul patului este plin de decupaje din reviste. Otto era optimist că războiul se va sfârși în curând iar fetele lui își vor relua copilăria.

Anne se afla la vârsta pubertății, când simțea nevoia unei prietene să-i povestească prin ce schimbări trece corupul ei. Dar cum așa ceva era imposibil îi scrie lui Kitty cele mai intime gânduri despre sexualitate. Cu timpul se apropie de Peter Van Daan, fiul colocatarilor. Se îndrăgostește și își petrec împreună foarte mult timp în mansardă privind cerul și crengile copacilor. Asta era toată natura de care se puteau bucura.

Războiul se apropia de sfârșit. Debarcarea în sfârșit avusese loc. Toți locuitorii Anexei își făceau planuri de viitor. Chiar deveniseră un pic mai relaxați și nu mai vorbeau chiar tot timpul în șoaptă.

Anne a scris pentru ultima dată în jurnal pe 1 august 1944. Pe 4 august soldații au năvălit la Opekta. Dl Kugler a fost cel care a urcat în Anexă să-i anunțe pe fugari că fuseseră descoperiți. Prima pe care a văzut-o a fost dna Frank. Toți au fost scoși cu forța și îmbarcați în ultimul tren către Auschwitz. Mai aveau atât de puțin și reușeau! Nu se știe nici în ziua de azi cine i-a trădat. Probabil unul din muncitorii care veneau în depozit, cea mai apropiată cameră de Anexă, a auzit ceva în spatele pereților și a anunțat Gestapo-ul.

• 

• 

În nebunia declanșată în momentul arestării, Miep Gies a sustras jurnalul lui Anne cu gândul să i-l returneze când se va întoarce. Dar nici fetele și nici mama lor nu vor reveni. Anne și Margot au fost duse în lagărul Bergen-Belsen. Anne împlinise cu trei luni înainte de arestare 15 ani, scăpând astfel de o moarte imediată. Toți copiii sub 15 ani erau trimiși direct în camerele de gazare.

Din cauza mizeriei crunte, în martie 1945 în lagăr a izbucnit o epidemie de tifos care a omorât 17000 de prizonieri. Printre care și surorile Frank.

Singurul care s-a întors acasă a fost Otto Frank. Când a avut confirmarea decesului Annei, Miep i-a dat jurnalul tatălui său. De atunci Otto și-a dedicat întraga viață publicării acestui jurnal care a devenit un adevărat document istoric al Holocaustului.

Otto a plecat în Elveția unde s-a recăsătorit tot cu o victimă a războiului. Și ea își pierduse fiul și soțul în lagărele de concentrare.

Ascunzătoarea lor a devenit muzeu. Unul dintre cele mai aglomerate din Amsterdam. Iar prezența Annei se simte peste tot în atmosfera întunecată și apăsătoare a Anexei.

Iar Anne este singurul copil devenit simbol al Holocaustului. Dar au fost atâția! Povestea ei e povestea tuturor. Pe ordinul de deportare aflat în muzeu se află patru Anne Frank. Trei dintre ele sunt uitate pentru totdeauna.