Omul din spatele geniului

Îi plăcea să fumeze mult și să bea cafele negre. Avea o voce „de aur” pentru care mulți lăutari îl invidiau. O dată a cântat la o petrecere toată noaptea și nu a răgușit deloc. Avea carismă și era deosebit de frumos. Nu intra într-o încapere fără să se facă remarcat, mai ales de către femei. Era fermecător și avea simțul umorului.

Dar era măcinat de depresie și chinuit cu tot felul de tratamente care i-au făcut mai mult rău decât bine.

Salutul lui era fără excepție „Trăiască nația!” Nu numai de 1 decembrie, ci zi de zi. Atât de mult se obișnuiseră și cunoscuții lui cu acest salut, încât de multe ori i-o luau ei înainte și îi spuneau „Trăiască nația!”. Iar el le răspundea simplu și cu umor; „Sus cu dânsa!”

Dar cum arăta geniul pozeiei românești de fapt? Istoricul botoșănean Gheorghe Median, care și-a petrecut mulți ani din viață cercetând mărturiile contemporanilor lui Eminescu a spus pentru ziarul Adevărul: „Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”.

Bărbatul frumos care atrăgea toate privirile

Gheorghe Median a descoperit în presa vremii un articol scris de vărul lui Mihail Eminescu, Mihai Mavrodin care spunea „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii” (Știrea, 1929).

Teodor Ștefanelli, fost coleg de clasă de la școala din Cernăuți și mai apoi de la Universitatea din Viena îl descrie pe poet în cartea sa „Amintiri despre Eminescu” astfel: „de statură mijlocie, …cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”.

Când spunem Eminescu, sigur tuturor ne apare în față aceeași imagine a poetului. Cea de mai jos. Corect?

Mihai Eminescu și-a făcut această fotografie la Praga în anul 1869 în luna septembrie. Se oprise aici împreună cu familia, să-l viziteze pe fratele său, Șerban, înainte să plece spre Viena să se înscrie la Universitate. Există voci care spun că Eminescu ar fi înercat să se înscrie în această perioadă și la Universitatea din Praga, dar nu a fost admis din cauza birocrației necesare unui student care nu-și finalizase studiile gimnaziale.

De-a lungul vieții sale, se pare că poetul nu a făcut mai mult de 4 fotografii. Nu îi plăcea să se pozeze ca urmare a modestiei sale, iar atunci când a vrut să facă o fotografie împreună cu Slavici, nu au avut suficienți bani.

Dacă nu ar fi fost poet, ar fi fost cântăreț

Îi plăcea muzica și deseori fredona când se plimba prin parc. La o petrecere a cântat toată noaptea cu lăutarii, fără să răgușească, făcându-i pe aceștia să le pară rău că e poet și nu cântăreț, să le țină mai des isonul.

Că era un bărbat frumos, asta o știm toți. Ce nu știm însă, e că avea o voce superbă. Vorbea blând și melodios, devenind astfel și mai atrăgător pentru doamne.

Nu este de mirare că poeziile lui au atâta muzicalitate și sunt cântate, nu doar recitate, de generații întregi.

Era un fumător înrăit

Dar ca orice om, avea și el viciile lui. Eminescu fuma foarte mult. Mai ales nopțile și atunci când vorbea. Își aprindea țigară de la țigară și nu îi lipseau nici cafelele negre.

Poate și aceste vicii i-au grăbit deteriorarea psihică. Cert este însă că Mihai Eminescu devenise din ce în ce mai depresiv, stările lui alternând de la tristețe și însingurare, până la exuberanța vizibilă prin modul colorat în care se îmbrăca.

Sindrom bipolar, nu sifilis

Fusese diagnosticat cu sifilis și tratat cu mercur. Acum se știe că de fapt nu a avut nici sifilis și nici mercurul nu i-a făcut bine. Din contră, i-a afectat și mai mult creierul. Se pare că poetul suferea de sindrom bipolar, maladie destul de des întâlnită în zilele noastre.

Speculații au fost și probabil vor rămâne mereu cu privire la moartea sa. Ce se știe însă cu certitudine e că a compus poezii și în ultimele ore ale vieții sale. În buzunarul halatului pe care îl purta când a murit, s-au găsit două bilețele cu două poezii foarte frumoase.

Ultimul portret îl înfățișează drept un om de rând, obosit și cu privirea pierdută. De fapt, după moartea lui, aceasta a fost fotografia care circula cu poetul. Era imaginea perfectă pentru filozoful pesimist care a murit în mizerie și cu mințile rătăcite.