Cărți despre epidemii -partea 1

Mulți scriitori, probabil deja s-au pus pe treabă. Trăim în plină pandemie iar pe lângă toată suferința pe care aceasta o va lăsa în urmă, cu siguranță va oferi posterității și numeroase cărți. Virusurile mortale au răscolit imaginația autorilor din toate timpurile. Iată mai jos o primă parte de opere literare inegalabile care au la bază epidemii reale sau născute din imaginația autorilor.

1. Eseu despre orbire, de Jose Saramago

O țară fără nume, un oraș fără nume, populat de oameni fără nume. Nu identitatea contează. Toți suntem egali în fața unei epidemii. Un virus ciudat duce la orbirea celor infectați, la cufundarea lor „într-un alb” total și înspăimântător. Din ce în ce mai mulți oameni cad victime. Dacă la început autoritățile îi izolează pe bolnavi într-un azil și iau măsuri represive disperate, cu timpul cedează și singura care nu depune armele este soția medicului oftalmolog. Rămânând singura ființă neatinsă de orbire, ea se transormă în ghidul și lumina celorlalți. Scârbită de răutatea și de mizeria în care se scălda omenirea, femeia ar fi putut de multe ori să renunțe. Însă a rămas pe baricade până la final.

Prin originalitatea acestui roman distopic și alegoric, Jose Saramogo dovedește cu vârf și îndesat că și-a meritat Nobelul pentru literatură obținut în anul 1998.

2. Ultimul om, de Mary Shelley

Acțiunea romanului are loc fix peste nouă ani. Exact! 2029 este anul pe care l-a ales Shelley pentru epidemia sa de ciumă care a cuprins tot globul. Leac nu existtă iar omenirea este apropae de extincție. Patru supraviețuitori pleacă din Anglia către ținuturi unde până acum nu a ajuns bacilul ciumei. Fuga le prelungesțte viața, dar nu îi salvează. Ultimul om care a rămas în viață, dintre cei patru, este Lionel. Doar speranța că poate undeva mai există un suflet ca el, îl face să rămână în viață.

3. Ciuma, de Albert Camus

1944, Alger. Oran – un oraș ca oricare altul. Un oraș în care oamenii au o rutină zilnică, un oraș în plină expansiune economică. Doar că într-o zi au început să moară șobolani. De aici a mai fost doar un pas ca bacilul să ajungă la om. Viața populației s-a schimbat peste noapte, s-a instituit carantina iar teroarea plana deasupra tuturor. Deși în oraș totul părea neschimbat, un inamic inodor și incolor decima populația. Gropile comune deveniseră neîncăpătoare, astfel încât s-a ajuns la incinerarea masivă a morților. Doctorul Rieux împrenă cu oficialitățile orașului și o mână de voluntari fac eforturi supraomenești să lupte cu epidemia.

4. Apocalipsa, de Stephen King

O poveste care poate da apă la moară amatorilor de teorii ale conspirației. O gripă ucigașă și extrem de contagioasă este produsă în secret într-un laborator al unei baze militare din Statele Unite. Dar un incident nefericit are loc și virusul se răspândește printre agajați. Se instituie imediat carantina, dar un paznic împreună cu familia lui reușesc să scape. De aici până la pandemie mai este doar un singur pas. Virusul se răspândește cu o viteză inimaginabilă. Guvernul SUA dorește să mușamalizeze adevărata proporție și să folosească „supergripa” ca armă împotriva Chinei și a Uniunii Sovietice. Cetățenii sunt dezinformați, armata acaparează posturile de știri, iar jurnaliștii sunt obligați să-și mintă publicul. Până la finalul lecturii (deloc scurtă), 94% din populația planetei dispare.

5. Decameronul , de Boccaccio

Epidemiile de ciumă și teroarea pe care o răspândeau au fost sursă de inspirație pentru mulți scriitori. Și Boccaccio și-a construit capodopera scriind tot despre „Moartea Neagră” care a făcut ravagii în secolul al 14 lea. Șapte tinere și trei domni din Florența, toți cu educație aleasă, au decis să se adăpostească de cumplita boală timp de 10 zile, la țară. Pentru a le trece timpul și a uita de nenorociarea care le dădea târcoale, protagoniștii inițiază un fel de joc. În fiecare seară, fiecare dintre ei urma să spună o poveste. Cartea a fost interzisă multă vreme după apariție, unele povestiri fiind considerate de autoritățile vremii obscene și imorale.  

6. Jurnal din anul ciumei , de Daniel Defoe

Defoe are ca principală sursă pentru romanul lui, jurnalul unchiului său Henry Foe, martor la epidemia de ciumă din Londra anului 1665. Un sfert din populația orașului a murit atunci, adică aproximativ 100.000 de oameni. Dufoe descrie cu acuratețe evoluția flagelului de la ridiculizarea pericolului, la conștientizarea lui, la disperare și în final la agonie. Interesant este realismul acestui roman foarte bine documentat. Note mortuare, cercetări și observații medicale, cu privire la evoluția bolii, implicații economice, toate transportă cititorul într-un cadru extrem de palpabil și în același timp înfricoșător (mai ales dacă lectura are loc în contextul actual :))