Cenzura în comunism
Cultura occidentală trebuie înlăturată prin orice mijloace. Aceste societăți degradante nu își vor face loc în ideologia poporului român. Vom înlătura tot ce e străin și periculos.
Trebuie să dispară orice aluzie sau afirmație directă, nefavorabilă, la adresa Rusiei, iar orice reeditare de text care se va face la adresa societății românești din trecut va demonstra cât de rău ne era atunci și cât de bine ne este acum.
Cam astea au fost cuvintele lui Nicolae Ceaușescu la sărbătorirea a 25 de ani de la apariția primului număr al ziarului Scânteia.
După război, la sfârșitul anului 1945, s-a emis un ordin prin care au fost retrase toate publicațiile de propagandă nazistă. Sub semnătura Regelui Mihai s-a decretat că: vor fi sancționați ziariștii, publiciștii și colaboratorii presei, care înainte de 23 august 1944, prin scrisul lor sau prin acțiunea lor în presă, s-au făcut vinovați de una din următoarele fapte:
a) s-au pus în slujba hitlerismului sau a fascismului, servind astfel interesele străine față de cele ale națiunii române;
b) au fost stipendiați de către puterile Axei pentru propagandă împotriva fasciștilor;
c) au pregătit opinia publică pentru intrarea în Axă și au îndemnat la războiul nedrept împotriva Națiunilor Unite;
d) au militat pentru indei contrare principiilor democratice ori influențate de concepții antidemocratice, au îndemnat la acte de teroare, rebeliuni, schingiuiri și omoruri sau au participat la ele.
În ianuarie 1946 a început monopolul comunist asupra întregii prese din țară. Premierul Groza a solicitat guvernului său să aplice întru totul hotărârile luate la Moscova. Unul după altul, ziarele erau suspendate pentru o perioadă de timp sau interzise direct pentru ”articole nedemocratice”.
Anul următor, acțiunile de reprimare a presei au luat o asemenea amploare, încât I.C Brătianu a luat atitudine și a scris un memoriu reprezentanților americani, britanici și sovietici de la București, în care scria că libertatea presei, care nu a fost niciodată aplicată de la instaurarea Regimului actual, este actualmente cu totul suprimată. O cenzură arbitrară și excesivă împiedică orice critică la adresa administrației și interzice orice remarcă cu privire la politica generală, internă și externă. Cota de hârtie atribuită ziarelor opoziției a devenit derizorie. Acolo unde aceste mijloace s-au arătat insuficiente, s-a instituit ori o cenzură clandestină a muncitorilor tipografi, controlați de Partidul Comunist, ori deturnarea ziarelor expediate în provincie, pe care agenți comuniști le iau de la poștă, sau din vagoanele care le transportă.
Epurarea, parcă desprinsă din romanul lui George Orwell, continuă și în anul 1948 când statul a preluat controlul deplin asupra presei. Toate editurile, tipografiile și fabricile de hârtie au fost naționalizate, iar toate persoanele din instituțiile de stat, care se arătau critice ori doar puțin sceptice asupra sistemului, au fost eliminate. Au fost întrerupte toate raporturile cu civilizația occidentală, toate activitățile culturale fiind direcționate doar către Uniunea Sovietică.
Gheorghe Gheorghiu-Dej ordona cu fermitate: Influențele străine se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în literatură, în artă în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste și revizioniste în teorie și politici reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru.
Așa au fost scoase din circuit poeziile lui Alecsandri, operele lui Eminescu și tot ce era semnat de Carol I și II. Ziarele bisericești au fost și ele interzise, iar toată activitatea cinematografică a devenit bunul întregului popor.
Cenzura și-a extins tentaculele spre toate ramurile artei, astfel încât în 1949 aproape 120 de cântece au fost interzise. Unul dintre motive a fost că majoritatea conțineau sintagma foaie verde care era asociată mișcării de extremă drepta din România. Cine iubește și lasă al Mariei Tănase, precum și piesele Mariei Lătărețu, ale Mariei Zlătaru și ale Ioanei Radu nu mai răsunau la evenimentele românilor.
Bibliotecile aveau obligația de a asigura propagarea și promovarea culturii socialiste. Epurarea acestora a fost executată cu conștiinciozitate, omul de rând având acces doar la cărțile agreate de partid.
După 1968, redacțiile erau obligate să trimită de cu seară spre aprobare comisiei de cenzură, toate informațiile care urmau să apară în edițiile de a doua zi. În cazul respingerii anumitor articole trebuia să rămână timp pentru înlocuire sau corectură.
Cenzura devenise atât de absurdă încât o piesă de la teatrul Bulandra a fost retrasă după 60 de reprezentații doar pentru că doi actori ciocneau ouă roșii și spuneau Hristos a înviat!
Ce să mai vorbim despre orele de emisie ale Televiziunii Române? Programul devenea din ce în ce mai scurt, până a fost redus la două ore pe zi în timpul săptămânii. Iar conținutul era plin de elogii la adresa familiei conducătorului și a familiei acestuia.
Rar se întâmpla să se strecoare pe post ceva mai interesant care de obicei nu rezista mult. Cam așa a fost și cu serialul Dallas care și așa cenzurat la sânge, a fost oprit la un moment dat din inițiativa Elenei Ceaușescu. I se părea că îmbrăcămintea personajelor, interioarele unde se desfășura acțiunea precum și mașinile familiei Ewing nu erau un exemplu bun pentru fiii poporului.
Putem spune, deci, cu oarecare mândrie că din punct de vedere mediatic am simțit pe pielea noastră celebra distopie 1984 exact așa cum și-o imaginase Orwell. La o scară mai mică ce-i drept.