Ciuma

Epidemia a ajuns la apogeu. Medicii nu mai fac față. Voluntarii pică și ei victime ale epidemiei. Autoritățile iau măsuri din ce în ce mai dure. Centrele de carantină sunt arhipline. Morții nu mai au loc în cimitirul de la marginea orașului, iar mormintele au fost înlocuite cu gropi comune. Oriunde ai încerca să fugi nu te poți ascunde! În aerul orașului, plutesc boala și frica. Medicii merg însoți de poliție să ridice bolnavii loviți de febră din casele lor în care toți știu că nu se vor mai întoarce niciodată.

Oran, Algeria, anul 1940. Primele semne au apărut când șobolanii au început să iasă la suprafață și să moară într-o explozie de sânge chiar în fața oamenilor. Deși îngrețoșați, locuitorii Oranului nu au dat mare importanță fenomentului. Dar când sute și mii de rozătoare moarte erau adunate zilnic, toți și-au dat seama că nu urmează ceva bun.

Și aveau dreptate. Primul căruia i s-au inflamat ganglionii, a fost portarul din clădirea unde doctorul Rieux își desfășura activitatea. Nodulilor tari li s-a adăugat și o temperatură crâncenă care îl înăbușea. Doctorul nu putea credea ce vedea. Putea oare să fie adevărat?

Dar când a mai apărut un caz, și apoi altul și altul, sfârșindu-se cu decesul pacienților, Rieux a știut că nu mai există niciun dubiu. Era ciumă.

Medicii s-au reunit cu autoritățile pentru a dezbate subiectul. Toți, cu excepția lui Rieux și a unui bătrân doctor, erau de părere că au fost cazuri izolate și nu se putea discuta în niciun caz de o epidemie.

Totuși oameni din toate păturile sociale continuau să se îmbolnăvească.

Curând Prefectura nu a mai putut ignora semnele răspândirii rapide ale bolii, așa că au început să ia măsuri. În primul rând, bolnavii erau izolați în spitale iar familiile acestora erau duse în carantină. Dar numărul victimelor creștea, ceea ce le-a condus pe autorități să închidă orașul.

Cetățenii Oraului, plecați în alte provincii sau peste hotare nu mai aveau voie să se întoarcă acasă și nici cei rămași în oraș nu îi puteau urma peste granițele acestuia. Multe despărțiri și traume au avut loc. Mulți au au încercat prin metode legale și ilegale să fugă din orașul blestemat, dar majoritatea au eșuat. Mulți sau răzvrătit și au cerut excepții dar autoritățile au rămas neclintite. Această boală cumplită trebuia oprită. Iar asta nu se putea întâmpla decât respectând cu sfințenie regulile impuse.

Numărul bolnavilor crescuse atât de mult, încât stadionul și toate clădirile oficiale din oraș, cu excepția prefecturii, au fost transformate în spitale și centre de carantină. Medicii erau depășiți. Era necesară o echipă de voluntari. Dar nimeni nu se arăta doritor să se propună om de bază în mijlocul ciumei. Dacă nu ar fi fost Tarout, care apăruse de curând în oraș, propabil că numărul victimelor ar fi fost și mai mare.

Tarout a cerut în mod expres să se ocupe de echipele de voluntariat. Și în final, cu forță de convingere și pasiune, a reușit să pună la punct un sistem eficace. Dar ciuma tot își lua tributul fără să facă niciun fel de discriminare. Copii, tineri, bătrâni, săraci și bogați, toți mureau în aceeași măsură. Iar sentimentul de neputință cu care se confruntau doctorii era cumplit. Neputința de a crea un ser eficient, neputința a-i cruța măcar pe copii de durerile morții înfiorătoare, neputința de a se apăra pe ei înșiși sau pe cei dragi lor.

Simțeau nevoia să evadeze, să uite și să fugă de ciumă. Aerul cald de vară, plin de savoarea mării, rămăsese același. În el nu plutea amenințarea morții.

Dar cmitirul devenise neîncăpător. S-a decis înmormântarea în gropi comune. Mai întâi morții au fost despărțiți în funcție de sex, dar apoi s-a renunțat și la această urmă de respect și demnitate. Ciuma nu ținea cont de nicio valoare. Pe măsură ce epidemia se răspândea corpurile nu mai aveau loc nici în gropi comune. Erau încărcate în tramvaie și duse direct la crematoriu.

După aproape un an, ciuma a început să dea semene de slăbiciune. Spre surprinderea lui Rieux, serurile, până atunci total ineficiente, au început să aibă efect. Câțiva pacienți chiar s-au vindecat. Epidemia își cerea ultimele victime. Să fie acesta sfârșitul coșmarului și revenirea la viața normală?

Citiți romanul lui Camus și veți avea o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă o epidemie. Și cum au făcut față oamenii unei maladii cumplite în care resursele medicinei erau limitate.

Mi-a plăcut?

Da! Nu a fost o lectură la prima vedere. Prima dată am citit Ciuma lui Camus în studenție și evident am fost oripilată. Nu mă gândeam la momentul respectiv că voi ajunge să trăiesc și eu asemenea vremuri.

Așa cum sunt convinși că mulți au făcut-o, am recitit-o în contextul epidemiei actuale de Covid19. Involuntar am făcut comparație între felul în care este gestionată acum criza și cum a fost atunci. Și chiar mă întreb cum în Oranul lui Camus, în plină explozie de ciumă cafenele și restaurantele au rămas deschise.

Știați că…?

• Ciuma chiar a apărut în Oran în anul 1944, dar nu a avut proporțiile descrise de Camus. Se pare că autorul s-a inspirat de fapt dintr-o epidemie de holeră care zguduise orașul în anul 1849;
• Ciuma a lovit Oranul în anii 1556 și 1678;
• Unii critici ai lui Camus consideră romanul Ciuma o metaforă a luptei Rezistenței franceze cu ocupația nazistă.