Fereastra
În mod normal nu mi se întâmplă așa ceva și sper că nici vouă. Ca să fiu sinceră, nu de
multe ori mă găsesc pe la orele șapte-opt ale dimineții în mașină, în drum spre casă pentru a mă
culca sau pentru a bea minimum un litru de cafea ca să îmi dobor recordul de 41,5 de ore de stat
trează talpă, însă de această dată a fost o excepție.
Mă întorceam de la serviciu, dintr-o tură de noapte, situație în care mă aflu doar în cazul
în care primesc mesaj de la șefu’ cu rugămintea să țin eu locul unei colege care nu poate, fiind
numită numai atunci “personal esențial”, deși nu înțeleg ce e esențial în a fi mascota unui lanț de
restaurante fast-food deschis non-stop, mai ales că ora de culcare a copiilor este până în 10. De la
acest gen de persoane mă aștept să primesc asemenea mesaje și pe timp de pandemie sau
dezastru natural, pentru că “suntem împreună în asta și vom trece peste tot împreună”. În orice
caz, numai o viață avem cu toții, iar dacă nu ai fost niciodată plătit să te costumezi într-o veveriță
gigantică pentru tinerii care au pofte nesănătoase în miez de noapte, atunci pot să-ți zic că nu ți-ai
trăit-o la maximum.
De altfel, dacă ai dat mai devreme din cap că nu, atunci sigur vei fi de acord cu mine
când îți voi spune că nu ți s-a întâmplat niciodată să fii martor la incultura generațiilor tinere (nu
că aș fi bătrână), precum am fost eu în timp ce mă întorceam acasă.
Mergeam cu viteză pe drumul principal pentru că voiam să ajung cât mai repede în
bucătăria mea și să simt mirosul boabelor de cafea abia măcinate sau în camera mea și să-mi iau
patul în brațe mai ceva ca pe acea tipă enervantă care caută mereu dramă, și chiar dacă pe
moment o urăsc, îmi face viața mai interesantă, iar în lipsa ei viața mea este plictisitoare (neluând
în seama momentele în care mă metamorfozez într-o rozătoare sălbatică de doi metri).
Eram foarte fericită, pentru că în sfârșit avusesem norocul să prind la toate semafoarele
verde, dar m-am grăbit cu entuziasmul, deoarece fix la ultimul semafor de dinainte de casă am
prins roșu. Nu era mare prăpăd, mai aveam puțin și ajungeam acasă, așa că totul bine și frumos
până am văzut un băț de brânză lovindu-mi parbrizul. S-a întâmplat totul foarte repede, imediat
roșul de la semafor s-a transformat în verde, iar mașinile au luat-o din loc, împingându-mă și pe
mine să apăs pe pedala de accelerație. Dar ceva mă oprea.
Mă simțeam că dinozaurii T-Rex care-și pot vedea prada doar dacă se concentrează
intens, iar prada se mișcă. În stânga mea am văzut luând-o din loc un autobuz galben pentru
copiii care se duc la școală. Am mai văzut și un geam din spate închizându-se, cu niște copii
îmbulziți în jurul lui, cu mâna la gură.
În acel moment mi-am dat seama că am devenit victima unei crime care ar trebui să fie
pedepsită cu moartea. Nu mă refer la probabilitatea de am fi spart parbrizul cu acel băț de brânză
sau de a mă fi rănit pe mine, dacă nu aveam parbriz. Nu. Mă refer la risipa de brânză, la acel băț
de brânză care este la fel de valoros ca un lingou de aur. Mă deranjează faptul că acei copii sunt
încă prea tineri să aprecieze adevărata valoare a unui băț de brânză, încă prea tineri ca să
realizeze că uneori acea opțiune extra brânză când comanzi o pizza este esențială în combaterea
depresiei și anxietății.
Dar nu în ultimul rând, mă enervează faptul că au înjosit atât de mult acest ingredient
divin, încât l-au aruncat pe geamul autobuzului de școală… Mă întreb câte alte nedreptăți mai
mult sau mai puțin oribile se pot realiza prin intermediul acestei legături de sticlă dintre doua
medii diferite, în acest caz haosul preșcolarilor din automobil și liniștea mașinilor ascultătoare de
afară care stau la culoarea roșie a semaforului.
Deși pe moment nu realizasem cu adevărat ce s-a întâmplat, scăpând o înjurătură, când
am ajuns acasă și am stat puțin pe gânduri am realizat că speranța în umanitate este de demult
pierdută, dacă acei copii, viitorul nostru, recurg la asemenea gesturi de neiertat…