Printre tonuri cenușii

Descoperire incredibilă pe un șantier dintr-un orășel din Lituania. Muncitorii au descoperit o sticlă plină cu desene și mărturii dureroase, lăsate de o tânără, despre viața în lagărele sovietice. Femeia, care s-a semnat Lina Arvydas, povestește ororile prin care a trecut împreună cu fratele ei în Siberia. Mărturiile ei sunt desenate în detaliu. Portrete de prizonieri cu fețele vinete de bătaie, copii chinuiți de scorbut și chipuri nemiloase de soldați.

Tatăl ei era rectorul Univeristății și deja fusese arestat. Lina simțea cum viața ei de până atunci se năruie. Tocmai fusese admisă la o școală de artă prestigiosă din Vilnius, atunci când NKVD-iștii au declanșat prăpădul.

La ei au ajuns într-o noapte. I-au dus într-o haltă și i-au împins în vagoane pentru vite, claie peste grămadă, cu o gaură pe post de latrină. Acolo l-a cunoscut pe Andrius. Și mama lui și a ei, făcuseră mari eforturi să-și păstreze copiii lângă ele. Paltonul Elenei era căptușit cu bani și obiecte de valoare, pe care le dădea soldaților, atunci când era nevoie. Așa au reușit Lina și Jonas să rămână lângă mama lor.

După o călătorie lungă de săptămâni, în care mulți au murit, au ajuns într-un sat din Siberia. S-a creat o comunitate a prizonierilor prin care încercau să-și mențină vie speranța. Un obiectiv aproape imposibil, când erau înfometați, bătuți și umiliți.

Lina îl vedea zilnic pe Andrius. Se îndrăgostise de el și se întreba cum ar fi fost dacă s-ar fi cunoscut în condiții normale.

Își făgăduise că va face tot posibilul să-l găsească pe tatăl ei, probabil aflat și el tot în vreun lagăr siberian. Singura metodă era să-i trimită mesaje codate în desene, pe care să le dea din mână în mână până vor ajunge și la el.

Spera că până la Crăciun să se afle toți împreună în casa lor. Dar în loc de căldura căminului lor, Lina, fratele și mama ei și-au petrecut sărbătorile într-o baracă, împreună cu ceilalți prizonieri. Și-au pus la comun cojile de cartofi și de pâine pe care le primiseră și au depănat amintiri din vremuri mai bune. Măcar erau între prieteni.

Dar Andrius auzise că Lina și familia ei vor fi izgoniți și de aici. Venise momentul despărțirii, și începutul unui nou drum interminabil pe șine, cu o destinație și mai înspăimântătoare. Deportații stăteau aici sub cerul liber, în frigul siberian. Chiar când și-au construit un adăpost primitiv, gerul le degera extremitățile și mureau unul după altul. În fiecare zi recunoșteau câte o față cunoscută prin mormanul de morți aruncați în zăpadă.

A cedat și corpul mamei ei, rămânând acum doar cu frățiorul, și el mai mult mort decât viu. Va supraviețui Jonas? Le-a făcut istoria dreptate acestor oameni?

Veți afla foarte multe despre o filă neagră din istoria unor țări slab mediatizate.

Mi-a plăcut?

Un roman cu atmosferă întunecată, cu mare încărcătura mai ales prin prisma faptului că atrocitățile descrise chiar au existat. Mi-a amintit de Jurnalul Annei Frank. Aceeași tristețe pentru o copilărie irosită, pentru aripri le frânte ale unor fete care fără dominația sovieticilor ar fi avut șansa unui viitor strălucit.