Unul, niciunul și o sută de mii

Luigi Pirandello

Un bancher cunoscut în orășelul Richieri a fost împușcat, în propria locuință, de o femeie apropiată familiei sale. Bărbatul a supraviețuit incidentului, dar refuză să depună plângere sau să dezvăluie motivul din spatele gestului. Localnicii vorbesc, comportamentul bancherului a devenit tot mai ciudat în ultimele luni: a evacuat un chiriaș sărac dintr-o locuință mizeră, doar pentru a-i dărui apoi un apartament mai bun, a încercat să lichideze banca moștenită de la tatăl său și a fost surprins vorbind singur, ore în șir, în fața oglinzii.

Nasul care i-a răsturnat viața

Vitangelo Moscarda, moștenitorul unei bănci lăsate de tatăl său, trăiește o existență liniștită și fără mari întrebări, până în dimineața în care soția lui îi atrage atenția, în glumă, că nasul îi atârnă puțin într-o parte. Observația, banală în aparență, îl aruncă pe Vitangelo într-o criză de identitate fără ieșire: dacă nici măcar propriul nas nu arăta așa cum credea el, ce altceva mai știa, de fapt, despre sine?

Descoperă, treptat, că fiecare persoană din jurul lui (soția, vecinii, angajații băncii) își construise o imagine proprie despre el, complet diferită de cea pe care o avea el însuși. Nu exista un singur Vitangelo, ci sute de mii, câte unul pentru fiecare privire îndreptată spre el. Iar imaginea pe care o avea el despre sine în oglindă nu era, de fapt, mai reală decât oricare dintre celelalte.

Războiul împotriva propriei imagini

Odată pornit acest proces, Vitangelo nu se mai poate opri. Decide să distrugă, rând pe rând, imaginile pe care ceilalți i le-au atribuit. Preia controlul asupra băncii, spre uimirea angajaților și indignarea administratorului familiei, apoi încearcă să o lichideze complet, pentru a scăpa de eticheta de „fiu de cămătar” moștenită de la tatăl său.

Cel mai spectaculos gest are loc atunci când îl evacuează pe un anume Marco di Dio, un om sărac și îndatorat, dintr-o locuință ruinată aflată în proprietatea sa — doar pentru a-i dărui, imediat după aceea, o casă mult mai bună. Fapta, în loc să fie apreciată, confirmă tuturor bănuiala că bancherul și-a pierdut mințile. Familia și apropiații încep să vorbească despre interdicție și internare, convinși că generozitatea lui bruscă nu poate avea altă explicație decât nebunia.

Un roman despre masca și adevărul din spatele ei

Stilul lui Pirandello îmbină introspecția aproape filosofică cu ironia fină, iar romanul funcționează ca un lung monolog interior, presărat cu întrebări retorice adresate direct cititorului. Este proza unui autor care nu caută să spună o poveste liniară, ci să demonteze, pas cu pas, iluzia că avem o identitate stabilă și unică.

Tema centrală a cărții este exact cea sugerată de titlu: fiecare om este, în ochii celorlalți, „o sută de mii” de persoane diferite, niciuna identică cu imaginea pe care și-o face despre sine — și, tocmai de aceea, în esența lui, „niciunul”. Pirandello numește acest sentiment de discrepanță dintre aparență și realitate „umorism” — capacitatea de a vedea latura absurdă chiar și în propria tragedie. Finalul romanului, în care Vitangelo renunță la avere, la nume și la identitate, retrăgându-se într-un azil pentru săraci fondat chiar de el, este mai degrabă un eliberare paradoxală decât o înfrângere: scăpând de toate măștile impuse de ceilalți, personajul găsește, în sfârșit, o formă de liniște.

Despre autor

• Luigi Pirandello s-a născut în 1867 lângă Agrigento, în Sicilia, și a murit în 1936, la Roma.
• A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1934, pentru întreaga sa operă dramatică și epică.
• În 1903, o inundație a minei de sulf deținute de tatăl său a distrus averea familiei și a declanșat o gravă tulburare psihică a soției sale, care avea să fie internată într-un ospiciu în 1919 — o tragedie personală care i-a influențat profund scrisul.
• A lucrat la romanul Unul, niciunul și o sută de mii timp de aproximativ cincisprezece ani, publicându-l abia în 1925-1926, în paralel cu activitatea sa de dramaturg.
• Este considerat unul dintre părinții teatrului modern, mai ales datorită piesei Șase personaje în căutarea unui autor, care a revoluționat relația dintre personaj, autor și spectator.
• În testamentul său, a cerut ca trupul să nu fie îmbrăcat după moarte și să fie incinerat fără nicio ceremonie oficială — o ultimă expresie a refuzului său față de convențiile sociale, aceleași convenții pe care le demontează și în roman.