Vii și morți
Soții Simțov tocmai coborâseră din tren în orașul unde urmau să-și petreacă zilele de permisie din armată. Erau totuși cuprinși de vinovăție că își lăaseră fetița în seama bunicii, într-o localitate din apropierea Moscovei. Dar nu au apucat să părăsească gara, când difuzoarele au început să anunțe că a început războoiul cu nemții. Toți soldații trebuiau să se întoarcă imediat la unitățile lor, altfel erau considerați dezertori.
Simțov intrase în armată ca ziarist. Transmitea știrile militare și nu se putea plânge de o muncă prea dificilă. Acum și el și soția lui, Mașa, căutau cu disperare să găsească un tren care să-i ducă rapid înapoi. Pe el către redacția diviziei, iar pe ea către fetiță.
Drumul de întoarcere nu era deloc lin. Căile ferate fuseseră bombardate, așa că cei doi soți nu au putut să ajungă la destinație. El a coborât într-un orășel de provincie de unde a început să-și caute redacția. Dar tot ce aflase era că aceasta fusese mutată. Nimeni nu îi putea spune unde.
Singur, Sințov a pornit în căutarea diviziei lui. Trebuia să se întoarcă pe front. Chiar dacă nu își găsea divizia, se putea alătura alteia și chiar dacă nu mai era ziarsit putea să fie simplu soldat.
De aici încep aventurile pe viață și pe moarte. Reușește să se alăture unei unități, condusă de comandantul Serpilin, un militar desăvârșit. Erau o mână de oameni, care luptau în prima linie a frontului, cu arme insuficiente, aflați în natura ostilă și încercuiți de nemți. Cu toate acestea au reușit să iasă din încercuire câștigându-și astfel faima și fiind toți propuși spre decorare.
Doar că imediat după ce au ieșit din încercuire, Sințov a fost rănit iar camarazii l-au crezut mort. Nu îi puteau lăsa carnetul de partid și actele de identitate în cazul în care l-ar fi găsit nemții. Unul dintre ei i-a luat toate actele și le-a îngropat în pădurea unde tocmai se luptaseră.
Sințov s-a trezit, rănit într-adevăr, dar nicidecum mortal. Mare i-a fost mirarea când nu și-a mai găsit niciun document. Nu mai ținea minte ce se întâmplase în perioada când își pierduse conștiința. Poate chiar el crezțnd că va muri, și-a ascuns actele. Indiferent cum ar fi fost, era cert că fără acele hârti nu își putea dovedi identitatea. Putea fi luat drept partizan, spion, sau orice altceva.
De foștii săi tovarăși nu mai știa nimic. Habar nu avea dacă măcar vreunul dintre ei, care să-l poate recunoaște, mai era în viață.
De acum toate eforturile lui se vor concentra pentru a-și recupera identitatea. Iar șansele să reușească erau infime.
A avut totuși noroc cu tovarășul politruc Malinin care l-a susținut și chiar dacă nu i-a putut recupera documentele, măcar nu l-a lăsat pe dinafară. L-a introdus într-o divizie nou alcătuită, care urma să lupte tot în prima linie a frontului. Între timp îi promisese că îl va ajuta să-și facă alte acte.
Luptă cu vitejie și în noua divizie, este decorat, dar actele tot nu și le recuperează. Când își pierde orice speranță, îl vede pe tovarășul Serpilin trecând în goană cu sania pe lângă el.
Mi-a plăcut?
Nu. În primul rând nu e genul meu. Dacă aș fi fost măcar un pic avizată care e subiectul, nu m-aș fi atins de această carte. Totuși surprinde foarte bine atmosfera celui de-al Doilea Război Mondial chiar de pe câmpul de bătălie. Am citit multe romane despre atrocitățile acestui război, dar niciunul despre tehnicile care se aplicau pe front.
Rușii, comuniști până în măduva oaselor, trebuiau să facă față tehnologiei foarte avansate a nemților. În timp ce aviația și artileria nemțească defila cu arme de ultimă generație, sovieticii trebuiau să se descurce cu armament și mașinării puține și cu mult depășite.
Nu pot să zic că recomand sau nu Vii și morți a lui Konstantin Simonov, dar dacă sunteți interesați de tehnicile de război și vă place acțiunea de pe frontul de luptă, sunt șanse mari să vă placă.