Ziua în care Londra s-a făcut scrum

2 septembrie 1666. O scânteie din prăvălia brutarului a pornit cel mai mare incendiu din istoria Londrei. Orașul a ars fără încetare timp de 4 zile. 90 la sută dintre oameni au rămas fără locuințe. Care au fost premisele care au dus la o asemenea tragedie? Citiți pe larg în articolul de mai jos.

Perioada neagră a Londrei

Londra părea cuprinsă de un blestem. Cu un an în urmă epidemia de ciumă lovise cu putere orașul. 60.000 de oameni muriseră și pericolul nu părea a fi încă depășit. Vântul amenința să răspândească din nou boala care încă mai pâlpâia pe la periferii.

Vara care tocmai se încheiasă, fusese una fierbinte și extrem de secetoasă iar rezervele de apă ale Londrei erau mult diminuate. La vremea aceea, casele erau construie din lemn și se aflau aproape lipite unele de altele. În 1965, însuși regele Charles al II lea îi atrăsese atenția primarului londonez că un incendiu ar face ravagii. Dar nimeni nu a luat nicio inițiativă. Atunci teama principală a oamenilor era ciuma, nu un eventual incendiu.

Marele incendiu

În dimineața zilei de 2 septembrie (anul acela picase într-o duminică), ajutorul brutarului, din strada Pudding Lane, a simțit miros de fum și a avetizat rapid întreaga familie. Toți ai casei au reușit să se salveze, mai puțin menajera, care a fost prima victimă, dintre cele patru oficiale, anunțate de autorități.

Așa cum se temea regele cu un an înainte, focul s-a răspândit cu o viteză incredibilă. Case, biserici, poduri, toate ardeau ca torțele.

Scriitorul Samuel Pepy, a devenit fără să vrea, jurnalist la fața locului. De la el ne-au rămas cele mai concludente relatări despre Marele Incendiu.

„Toată lumea se străduiește să-și îndepărteze bunurile. Bieții oameni care stau în casele lor până când sunt atinse de foc și apoi fug spre bărci sau pe treptele de lângă râu.

Și, printre altele, bieții porumbei, care, văd eu, nu doresc să își lase cuiburile și zboară în jurul balcoanelor până când unora le sunt arse aripile și cad la pământ. Panică peste tot, însă nimeni, din ce văd, nu încearcă să stingă focul, toată lumea se grăbește să își salveze bunurile.” 

Abia joi, după patru zile, focul a fost în sfârșit stins. Și asta pentru că se lovise de un zid de cărămidă iar vântul își schimbase direcția.

Oficial, au fost doar patru victime, dar se estimează că cel puțin o mie de oameni au ars se vii în Marele Incendiu.

Vinovați…

După evaluarea pagubelor, care au fost uriașe (au ars din temelii 13.200 de case și 84 de biserici), autoritățile doreau cu orice preț să găsească un țap ispășitor. Brutarul nega cu vehemență că de la el ar fi pornit foccul. Susținea sus și tare că el oprise toate cuptoarele, arătând cu degetul spre străinii din oraș: romano-catolicii și francezii.

În timpul anchetei, un ceasornicar francez protestant, Robert Hubert, a recunoscut că el a pus focul. Totuși nimeni nu l-a luat în serios, fiind cunoscut ca debil mintal. Tot ce a declarat s-a demonstrat a fi fals, dar cu toate acestea, bărbatul a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare.

Lucrurile nu s-au liniștit nici după moartea bietului Hubert. Catolicii erau consuiderați în continuare principalii vinovați. Pe monumentul care a fost ridicat în după Marele Foc, scria că acesta fusese pus prin „trădarea și răutatea facțiunii papale.” ABia în 1831, această inscripție a fost înlăturată.

Totuși acest foc a avut și părâi bune. În urma lui toate focarele de ciumă au fost eradicate iar puținele resurse de apă care mai rămăseseră, au fost sterilizate. Oamenii au învățat din greșeli, iar Londra a fost reconstruită din piatră și cărămidă, cu clădiri și stărzi aerisite,