Maitreyi și Mircea Eliade

Imediat ce absolvise facultatea, Mircea Eliade era nerăbdător să studieze, în India, sanscrita şi yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Nu a trecut mult timp și cei doi au devenit atât de buni prieteni încât Dasgupta și-a invitat elevul să locuiască în casa lui.

Așa le-a cunoscut scriitorul român pe cele două fiice ale maestrului său. Cea mare, Maitreyi, i se păruse la prima vedere chiar ”urâțică. Cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară”.

Eliade a început să o îndrăgească și să-și dorească să petreacă timpul cu ea. Ca pretext, i-a propus lui Maitreyi să o învețe franceza, iar ea să îl învețe la rândul ei, bengaleza.

Timpul petrecut împreună a început să se extindă și în afara camerei de studiu. Tânărul esra fascinat de obiceiurile și credințele fetei. O privește cu admirație cum vorbește cu un copac și cum se armonizează cu toate elementele naturii.

Fascinația se transformă într-o iubire foarte intensă, la care tânăra răspunde cu pasiune.

El: „Ne priveam fix, fermecați, stăpâniți de același fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deșteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoția. O fericire calmă și în același timp violentă, în fața căreia sufletul nu opunea nicio rezistență; o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se susținea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărți totuși ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot. Au urmat, firesc, sărutările pe mâini. Era atât de pierdută, își mușca atât de pătimaș buzele, încât aș fi putut-o săruta pe buze, aș fi putut face tot. M-am reținut cu multă greutate.”

Ea: “Mircea are 23 de ani, eu am 16. Dar amândoi suntem puțin prea serioși pentru vârsta noastră. În nopțile fără de somn, (…) o pâlpâire de teamă suie dinlăuntrul meu și arde totul din calea ei. (…)Oare frică să fie ? Îmi este frică de scandal și de disprețul celorlalți ? Numai de aceea sufăr eu ? La miezul nopții, pe când privesc stelele, înțeleg ca nu e așa. Ceva ce a crescut în spatele fricii, mai vast decât ea, a distrus-o la rându-i. Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze. Toate pretențiile mele, toate autodecepțiile mele se evaporau, dispăreau, am început să văd imaginea întreagă a credinței. Viața mea și-a dobândit un nou înțeles.”

Și povestea de dragoste avansează. Mircea, tânăr european cu sângele clocotind vrăjit de Maitreyi, trece la nivelul următor.

„Mă apropiai, o luai în brațe și o sărutai iarăși, înnebunit de neînțelegere, întunecat de pasiune. O sărutai pe gură și-i întâlnii buzele umede, fragede și parfumate, cum niciodată nu aș fi crezut că îmi va fi dat să sărut.”

Și așa cum e de așteptat nu se oprește aici și face și ultimul pas.

„Acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintâi noapte.”

Dar legătura lor nu poate fi ascunsă la nesfârșit de ochii vigilenți ai maestrului. Dasgupta află de idila fiicei sale și ia măsuri drastice. Îi scrie un bilet categoric lui Eliade prin care îl alungă din casa și familia lui.

“Domnului M. Eliade,

Dumneata eşti străin şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa dumitale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să nu încerci să scrii sau să vezi vreun membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou şi dacă ai vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut, sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de această notă nimănui şi rupe-o, după ce o vei citi. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a rămas cât de puţină minte în nebunia dumitale. Îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o.

Dasgupta”

Mircea a părăsit locuința și familia maesrului său. Dar nu a putut să o uite pe Mayitreyi. Revenit în România, începe să scrie romanul, având la bază jurnalul său și ”o fotografie veche”.

Odată apărută, povestea s-a bucurat de mare succes. Exotismul și senzualitatea bengaleză au ajuns rapid la sufletele românilor, înconjurați de atmosfera cenușie a comunismului.

Dar eroina lui Eliade habar nu avea că fostul ei iubit o făcuse celebră. Află de existența romanului de la un sanscritolog român abia în 1971, la mai bine de 40 de ani de la prima ei iubire. Acesta îi povestește despre cartea lui Eliade care îi poartă numele.

Maytreyi consideră povestea defăimătoare și neagă veridicitatea anumitor scene erotice prezentate în roman. Așadar își folosește dreptul la replică și îi răspunde scriitorului tot printr-un roman. Așa apare ”Dragostea nu moare” care se bucură de același succes. Oamenii erau curioși și aveau acum ocazia să afle cele două variante ale ”love story-ului”, lucru destul de rar întâlnit în literatură.

Eliade locuia la Chicago și era un reputat profesor de istoria religiilor. Se întâmpla în 1973 când Maytreyi l-a vizitat și a asistat la o conferință susținută de el. Ce doi se revăzuseră după patru decenii de la prima lor întâlnire. Martorii îi descriu ca fiind foarte emoționați. Amândoi erau căsătoriți și bătrâni. Ea a scris foarte mut despre întâlnirea cu marea ei iubire, în schimb el doar a menționat-o scurt în jurnalul său.

Oricum s-ar fi întâmplat cu adevărat faptele, cei doi scriitori au avut parte de o poveste demnă de un scenariu de film.